Sete de el

Zilele se scurg monoton ca în orice noiembrie. Ger, zăpadă, alunecuș. Macondo devine dimineața un ținut de cleștar, țurțuri delicați curg din fiecare ramură, dacă o rază de soare rătăcită ajunge la ei, încep să plângă. Primul impuls este să îi iau în palmă, să-i feresc de soare, deși mi se pare o impietate să aperi ceva de soare, dar palma mea îi face să plângă cu suspine, lacrimile mi se scurg în mâini, reci, se pare că durerea lor este adâncă, nu de ieri de azi, e veche de când lumea. Le e teamă de efemerul lor, de trecerea rapidă prin lume, de pieire! Renunț, doar îi privesc și tac.

Lunea am continuat studiul, Tu,Dorul m-a chemat să lucrez cu el din nou. La început a fost destul de stângaci, dar ne-am obișnuit să nu ne privim în ochi, doar vorbim, câteodată îmi povestește iar ceva frumos, dar ochii lui trec pe deasupra mea, uneori apuc să-l privesc când nu mă vede, alteori, când sunt cu gândul în alte lumi, îl surprind pe el privindu-mă. Este căldură în ochii lui, dar este fugară, dispare când mă întorc! Uneori mă atinge, mă ia de braț și-i simt degetele strângându-i-se, anacondă fierbinte pe mâna mea. De la o vreme mă tachinează, pare că se joacă cu mine, mă uit, surprinsă mereu de reacțiile lui, este atât de imprevizibil uneori. Mi-e drag imprevizibilul din el!

Iubesc bunătatea lui, de multe ori o intuiesc ascunsă, fugind de toți, iubesc liniștea din jurul lui, echilibrul pe care mi-l oferă, rigiditatea pe care o afișează, uneori face pe durul și după aceea râde, iubesc toleranța lui, pentru că este delicat, dar nu diplomat, iubesc când are curajul să fie altfel decât vrea lumea să fie, altfel decât îl știe toată lumea, iubesc dragostea, râsul din ochii lui și acel „te sărut!” la final, când plec. Îmi vine să-i spun: Ia, hai! Sărută-mă!! Ai curaj?

Astăzi este ziua lui! A adus la el în birou prăjituri, a făcut cafea, am auzit colegii în laborator vorbind și la un moment dat m-am hotărât și eu să mă duc să-l felicit. Am intrat, i-am întins mâna, mi-a prins-o și m-a tras aproape de el, mi-a luat capul în mâini, a stat câteva secunde, a privit spre buzele mele, a ezitat, apoi a mișcat puțin capul și m-a sărutat pe obraz. Mă gândeam în momentele acelea, dacă întorc capul, doar puțin, o secundă și îi ating buzele? Îmi bătea inima tare, genunchii îmi tremurau, dorința de a întoarce capul era atât de mare, deși știam că totul se petrece în fracțiuni de secundă, voiam să întorc capul, să-l ating și să fug. Emoția parcă mă chinuia, dar inima mă împingea de la spate, Doamne, era atât de aproape, cât de departe va fi de acum? Dar teama mă oprea și dacă întorceam capul invers și îl mușcam de ureche? Ușor, în joacă și fugeam? Sau îi spuneam ceva, îi spuneam cu cuvinte ceea ce îi scrisesem? Îi cântam, îi șopteam, îi cântam din lacrimi, îi promiteam că am să-l iubesc tare, tare de tot, de o să-l năucesc și n-o să mai ştie nici ce-i cu el.

Da, a ezitat câteva secunde, apoi a întors capul și m-a sărutat pe obraz. Clipa s-a dus, alta la fel nu va veni poate niciodată.

Mi-e sete și aș bea un pahar plin de el. Dacă aș întâlni în cale un pahar plin de tine, Tu,Dor, l-aș da peste cap, l-aș bea până la fund.

Plec, dar mă gândesc, că până să ajung la ușă, va striga: Stai! Nu pleca, dar nu zice nimic, și ies.

Tu,Dorul meu, dacă ai vrea să mă cauți, dacă ai ști să mă cauți, dacă închizi ochii, ai să mă vezi, caută-mă în jur și ai să mă găsești, caută-mă, găsește-mă și leagă-mă de tine…

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Dă-i un răspuns lui ANA BRATU Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *