Sfârșit de capitol

La câteva luni de când a murit mamaie de la oraș, mă plimbam prin centru. Îi aveam pe Mihai și Mihaela de mână, şi le explicam din „tainele” traversării străzilor. Era cald, era sfârşit de vară, sfârşit de concedii, începeam uşor să ne adunăm ”acasă”. Soarele încă ardea cu putere şi încă mai exista spre prânz, o perioadă de letargie a oraşului, o perioadă în care toţi se ascundeau pe unde găseau, toţi se fereau de arşiţa de sfârşit de vară. Şi în momentul în care ne pregăteam să plecăm spre casă, într-un colţ, sprijinit de un stâlp de la cinematograful din centru, văd o figură cunoscută. Nu, nu cunoscută şi atât, o figură cunoscută şi mult prea dragă. Era tataie. El, de când îl ştiam, se plimba câteva ore după prânz, dar atunci când soarele nu-i punea sănătatea în pericol. Ori acum, era mult prea cald pentru plimbare. M-am apropiat. „Tataie, ce faci?”. „Mă plimb, o căutam pe Angi, mi s-a părut că a ieşit din casă, deşi ea nu a ieşit de ani, dar am văzut-o ieşind pe poartă şi mi-a fost frică să nu se rătăcească, ea nu se prea pricepe la străzile oraşului”. „Şi ai găsit-o, tataie?”, „Nu. Mi se pare că văd părul ei, dar când mă apropii, nu este ea… Fuge de mine, mă pedepseşte…”.

„Tataie, hai acasă!, Te rog!”, „Fără Angi?”, „Tataie, Angi nu este pe stradă, când a ieşit mamaie pe stradă, chiar şi când era supărată pe mata?? Hai acasă, s-o căutăm!”. „Coreeanca mea, nu ştiu să ajung acasă.”. Doamne, asta era? Începea sfârşitul? Mamaie murise! După trei zile de comă profundă, după trei nopţi în care ne-am adunat acolo şi părinţii noştri şi toţi nepoţii, în ideea că din forţa noastră, îi transmitem lui mamaie măcar un fir de dorinţă de viaţă. Era obosită şi atât. O obosise toată viaţa asta lângă un tataie mult prea iubăreţ, îi aducea în casă o grămadă de ucenice, tinere, unele puneau mâna pe ce găseau, mamaie, căuta uneori luni de zile după vreun mileu început, după vreo ceaşcă rămasă de pe timpurile când cafeaua se savura cu ţigaretul agăţat de colţul gurii şi când renunţa să-l mai găsească, hotâra: ”Mi l-a luat vreuna din ale lui Vasile”. Multe dispăreau din casă şi mamaie suferea tot mai mult, o rupeau din lumea ei, din tinereţea cu miros de levănțică, avea amintiri legate de fiece eveniment care îi adusese bucurie şi începuseră să dispară şi ea avea impresia că nu mai are rădăcini. Obosită şi de bănuieli, şi de trădări, obosită să-l găsească mereu la geam, făcând cu mâna cuiva din casa vecină, obosită să-l vrea mereu al ei şi după atâta timp, a pus capul jos într-o duminică seară şi nu a vrut să se mai trezească. A murit liniştită, fără chin, fără dureri, doar obosită, cumplit de obosită.

Şi acum tataie, nu mai ştia drumul înapoi acasă. Îi văd şi acum privirea năucă, aproape goală. Doamne, ce se întâmpla? De abia începusem să mă învăţ cu lipsa lui mamaie, mi se părea că miros şi acum chiftelele unice făcute doar de ea, cozonacul în tavă rotundă şi dulceţurile delicatese din smochine umplute cu nuci, din caise întregi, din nuci verzi. O iubisem mult pe mamaie şi îmi lipsea. Dar tataie? Nu se putea!!!! Era prea mult să se întâmple ceva şi cu el.

L-am luat de braţ şi blând, cât am putut eu de blând, l-a dus uşor acasă. Nu o să-l pot uita niciodată, acolo în mijlocul străzii. Derutat. Năucit. Încurcat de maşini, de oameni, de câini. Avusese o femeie, fusese femeia lui, se învățase cu ea, era obișnuința lui de zi cu zi, poate îi fusese dragă, dar nu ştiuse cât, decât atunci când n-o mai avea. O avusese şi o pierduse.

Acolo, stând cu el de mână, am avut impresia, că se încheie un capitol din viaţa mea. Un capitol frumos şi nu ştiam ce va urma. În orice caz, ştiam că va urma un capitol fără mulţi din cei dragi.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *