Şi te-am iubit….

Te-am iubit. Nu am ştiut minciuna cât te-am iubit, nu am ştiut să mă gândesc la mine cât te-am iubit, doar tu. Gândurile mele, dorul meu inventau cuvinte noi care să te alinte, să-ţi dea putere, să te facă să te simţi frumos şi puternic, fără să te mintă. Aş fi vrut să ai amintiri cu mine, aşa cum ai cu orice om drag din viaţa ta, aş fi vrut să scoţi aceste amintiri din cutii prăfuite, să le compari cu mine de acum, să vezi cât m-am schimbat, să vezi cum mă schimb sub ochii tăi, aş fi vrut să ai vise cu mine şi să-ţi fie dor de mine din visele tale.

Şi te-am iubit. Iubirea mea a fost o întâmplare, sau eu ştiu? un joc al vieţii, ca orice poveste de dragoste, e povestea tuturor, e povestea mea, e povestea ta, e povestea oricui, visam cu ochii deschişi la tine şi nu ştiu acum dacă mi-e dor de tine sau mi-e dor de tine din visele mele.

Şi te-am iubit şi aş fi fost fericită şi jumătate de iubire să-mi dai, aş fi fost fericită cu cioburi din tine, cu firimituri aruncate de tine, era de ajuns, să nu-mi simt inima ca un copac uriaş, bătrân, desfrunzindu-se, ca un râu secat, ca un soare peste care plouă. Nu, nu iubirea învinge totul.

Cât te-am iubit, zile nesfârşite îmi pregăteam inima pentru venirea ta şi n-ai venit. Ai primit dragostea mea, te-a făcut puternic, te-ai hrănit cu dragostea mea, seva ta ai luat-o din cuvintele mele şi tu mi-ai dat neiubire, uitare, o joacă. La un moment dat, trenul tău a oprit într-o gară pustie, părăsită, pe peron eram eu, singură, confuză, m-ai chemat lângă tine, am venit, am mers o staţie împreună, sau eu mai ştiu câte, apoi tu ai coborât. Am rămas singură într-un tren care nu ştiu unde mă va duce, nu ştiu dacă mă duce undeva. Vreau să cobor. Îmi vreau sufletul înapoi.

Când te-am iubit, mă speriau trăirile mele, te aşteptam să vii, lumea întreagă se oprea şi aştepta cu mine, palmele mele erau transpirate de dorul venirii tale şi nu veneai. Plecam cu capul plecat, doborâtă, părăsită. Frunzele parcă picau una câte una, apoi altă zi, te aşteptam şi veneai, îmi aruncai o privire, doar o privire şi ştiam că ştii. Când veneai înnegurat, îmi aruncai privire încruntată, era pustiu în mine, inima mea se zbătea ca un pescăruş lovit de stânci, aş fi vrut să te urăsc, luptam să te urăsc. Şi credeam în câte o dimineaţă că am reuşit, te certam în mine, îţi aruncam cuvinte grele, voiam să ştii că sunt pregătită să te urăsc, dar apoi veneai zâmbind şi ura fugea îngrozită de atâta iubire, mă lăsam iar cucerită de tine, pas cu pas, te îmbrăcam iar în lacrimile din ochii mei îndrăgostiţi şi te iubeam din nou cu disperare, cu bucurie, cu speranţa clipelor dintâi ale dragostei mele. Rătăceam şi mă întorceam la tine cu ochii plecaţi ca ai cosânzenelor, sperând ca de data asta, măcar de data asta să mă vezi şi îţi făceam cu mâna de departe, privirea ta să nu alunece pe lângă mine, dorul tău să nu rătăcească drumul.

Şi te-am iubit şi nimic în jurul meu nu mai alegeam eu. Tu hotărai prin mine, am trăit euforic, haotic, sălbatic şi am trăit trist, alunecând, depresiv toate momentele cu tine. M-am abandonat speranţei şi am cedat incertitudinii, inima mea se zbătea între extreme, trăia între limite confuză, derutată, aproape alcoolică şi dragostea mea aluneca când spre viaţă şi aluneca când spre moarte. Aş fi vrut să te ţin în globul meu de cristal, mereu să te simt lângă mine. În goana mea prin viaţă, te-am lăsat să mă schimbi după tine, să capăt forma ta, să mă ai aşa cum îţi doreşti, aş fi vrut să mă înveţi cum îţi place să te iubesc şi m-am schimbat, şi m-am iubit şi într-o dimineaţă, am trecut pe lângă mine şi nu ştiam cine mai sunt, dacă mai sunt, nu, nici nu bănuiam că mai exist. Beţia mă înălţa, durerea mă dobora, şi te-am iubit, cu patimă, cu linişte, cu ură, cu indiferenţă, şi cu dorinţă, atât de iraţională, dar atât de reală, cu foc mistuitor.

Cât te-am iubit ai fost cartea mea de căpătâi, seara, înainte de culcare, te răsfoiam cu dor de literele tale, îmi inventam viaţa cu tine şi când mă supărai, mă vindecam cu tine, treceam, în fiecare vis, clandestin hotarul dintre tine şi mine şi mă primeai, dormeam în braţele tale până dimineaţă, tresăreai în somn, dar eu iubeam tresărirea ta şi îţi linişteam tâmplele, iar când soarele ne bătea în geam, ne regăseam ca întotdeauna,   ne reîntâlneam ca după o despărţire lungă şi dorul de celălalt era chinuitor. În zori, cu părul vâlvoi, în pijamale largi, ne beam ceaiul în bătaia vântului, mâncam biscuiţi copţi în tavă, tu râdeai fericit, inima mea tresărea la fiecare râs al tău, rosteai gândurile mele, spuneai că va fi bine şi te credeam şi fiecare gest îl vedeam ca semn divin, apoi te bărbiereai şi eu te sărutam pe spuma albă de pe faţa ta şi te priveam, şi te priveam la nesfârşit, să pot să am din tine, puţin măcar, în viaţa mea reală.

Ce greu treceam hotarul înapoi. Iubirile reale, se consumă, iubirea mea inventată am dat-o eternităţii, nimeni nu mă înşeală, eu singură mă înşel, devin o ţintă şi simt gloanţele până în adânc. Şi atunci mă scufund iar în visare, iubirea mea pleacă pribeagă, gonită, hoinărind spre lumea viselor, spre viaţa mea inventată, din ce în ce mai speriată, din ce în ce mai timidă, dar acolo, în lumea mea, eu primesc o altă şansă la fericire, eu primesc dezlegarea spre a trăi în iubire, sălbatică iubire, cuminte iubire. Acolo am dreptul să greşesc şi să trăiesc numai din dragoste. Din dragostea pentru tine!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *