Mă trezesc în dimineața ce urmează, mi-aduc aminte de ce am scris. M-am speriat, am vrut să șterg, am vrut să-mi șterg sentimentul din mine, și vina, dar am văzut literele negre pe foaia albă, strigau, mă strigau, îl strigau, apoi am fost fericită. Iar, ca marea după furtună. Vreau să deschid geamul și să strig: Te iubesc Tu,Dorul meu!, vreau să-l sun și să-i spun, să-i strig: Te iubesc Tu,Dorul meu!, dar nu, nu este decât pentru mine strigătul, mă duc la oglindă, mă fardez și șoptesc: Te iubesc Tu,Dorul meu!, nu este nimeni acasă, nu mă aude nimeni, și atunci, strig mai tare: Te iubesc Tu,Dorul meu!..
Plec la institut și fața mea strigă, și ochii mei strigă și sufletul meu strigă: Te iubesc Tu,Dorul meu! nu știu dacă mă aude cineva, eu nu pot să-l privesc, ochii mei se lasă de fiecare dată când privirea lui coboară peste mine, nici el nu mă privește, cred că se face că nu aude, îi este frică de ceea ce simte în mine, nu este pregătit.
La un moment dat, în timpul lucrului, cu gândul aiurea, mi-am prins un deget. Nu am mai judecat, am tras și pielea a rămas lipită, încinsă pe instalație. Au sărit cei din jur, am plâns, am prins momentul şi am plâns, au crezut toți că plâng de durerea din deget. Plângeam de durerea de peste tot şi de frică și de dragoste. Se amestecă atâtea sentimente în mine, oare dacă nu așteptam un rezultat, oare dacă nu eram atât de speriată, inima mea mai zvâcnea spre el? Oare nu voia inima doar să simtă că încă trăiește? Mă întreb de mii de ori, nici nu-l cunosc, sau îl cunosc dinainte de a-l ști, oare nu doar ochii lui m-au făcut să caut acolo unde nimeni nu are voie să caute, în inimă străină. Oare prima privire este cea adevărată? Nu mă înșel? Am ieșit din laborator, mi-am șters lacrimile și m-am întors. Am râs, iar cei din jur m-au crezut. Peste picăturile rămase de la lacrimi, a dat îngheţul. S-au transformat în bucăţi de gheaţă.
Ochii lui se uită încercând să vadă dincolo de râs. Este serios și mă privește fix. Iar eu caut ajutor în ochii lui. Dacă ar ști, dacă ar simți, uită-te atent, uită-te și vezi ceea ce nu pot să-ți spun! Uită-te dincolo de cuvinte, dincolo de râs, dincolo de plâns. Privirea lui se lasă, rămâne doar frigul în mine.
Vreau acasă!
Vreau singură, acasă, acolo unde lacrima este lacrimă şi râsul este râs.
Vreau să strig la Dumnezeu şi strigătul meu este râs şi plâns, de ce eu? de ce eu? de ce eu? Ascunde-mă, Tată, fă-mă să dispar, nicio privire să nu mă ajungă, niciun glas să nu mă strige, nicio amintire să nu mă afle. Ca şi cum nu aş fi existat vreodată! Ascultă, Tată, frica mea, nebunia inimii, tânguirea mea şi bucuria că am trăit pe acest pământ, bucuria că am cunoscut oameni, că am avut prieteni, că uneori am râs, jalea din mine ştiind că în timpul acesta alţii au plâns, că am greşit, că m-am ascuns când trebuia să ies la lumină, că am cântat, că am dansat, că am scris, da, uneori am fumat şi când am înţeles că asta Te supără, Tată, nu am mai fumat, durerea că poate nu ai fost întotdeauna TOTUL, mângâierea că m-ai lăsat să ştiu că asta este un păcat, fericirea că am încercat să repar tot păcatul, tristeţea că am ajuns la anii mei şi spaima că mă voi opri doar la ei, minunea copiilor – prieteni, groaza părăsirii lor, miracolul ultimelor trăiri, şi Tată, ascultă-mă, am încercat să repar totul, dar asta nu pot să repar, încerc, dar nu pot, nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă fac că nu văd, că nu am văzut, că nu am cunoscut, asta nu pot Tată să repar, şi dacă acum, sfârşitul vieţii mele este pedeapsa pentru păcatul meu, pentru gândurile mele, accept pedeapsa!
Tată, zecile de pagini pe care le-am scris, sunt spovedania mea!
Erau timpuri când n-aveam nici griji, cântam cu vântul, dansam în ploaie! Mă ridicam în bătaia vântului, sub ploaie hainele nu mi se udau niciodată, pantofii nu mi se stricau, părul nu mi se întindea, fața mea arăta atât de bine udă de ploaie.
Mă cunoștea Salinger când scria că „marinarii nu plâng niciodată, doar când vasele lor se scufundă”! mă cunoștea! Vasul meu se scufundă! E grea iubirea vinovată, e grea vina, e greu, prea greu vasul. Şi plâng…
Plâng, privind marea. Şi nu mă gândesc la nimic acum, doar la marea în care se scufundă vasul meu. Dar în marea asta apare chipul tău! Și vreau inima ta, colac de salvare, lângă mine!
Viața mea începe acolo unde se sfârșește amintirea, viața mea este strigăt în vânt, ridic o piatră și găsesc o culoare, merg pe coridor, arunc mirosurile din jur, păstrez doar mirosul tău, inima mea zvâcnește spre tine, spre fericirile sortite, spre vina hărăzită, vreau doar bucuria iubirii noi, nu vreau tristețea, poate mâine, acum o reneg, o alung.
Sunt umbra ta. Ești umbra mea.
Deocamdată, sunt! Şi atât!
Legătură permanentă
Cred ca uneori, ii e de prisos impacarea omului cu sinele propriu, iertandu-se? stiu ce spune religia, cu pacatele, etc – si totusi, a iti ierta tie insuti cate ceva, rugandu-l pe Dumnezeu, totodata, e un stagiu in care gasesti un echilibru sufletesc. Cum ai vede tu acestea, din astfel de perspectiva?
Th3Mirr0r
Legătură permanentă
Eu cred că atunci când simți, când știi că Dumnezeu te-a iertat, trebuie să înveți să te ierți și tu! Altfel nu poți trece mai departe, cât despre echilibru, de unde dacă nu ești împăcat tu cu tine, dacă nu-ți mai vorbești, nu te mai cauți, nu te mai întrebi?
Legătură permanentă
Mon Cecil, mi-a placut! Mi s-a facut un gol in stomac, sincer!!!
Felicitari!!!!
Legătură permanentă
Mulțumesc, Crisule! Sunt mândră!
Legătură permanentă
Asa ma gandeam si eu. Apoi, iertandu-ti tie, ierti si altuia. E ca si cum lasi blandetea sa te acopere. Daca esti bland cu tine insuti, sigur ai fi si cu altu’. Sigur, asprimea isi are si ea un rol bine definit. Ma gandeam asa fugar, uneori, ca ne ajuta sa ne tinem mai echilibrati, atunci cand le imbinam pe acestea doua. Cumva, iertarea inseamna si a avea intelegerea necesara.
Eu vad notiunea de Echilibru ca pe un ciclu de transformari energetice [cel putin, asa fost-am format].
Th3Mirr0r
Legătură permanentă
Chestia este că de multe ori, într-o exigență exagerată cu mine, în momentele cu ceartă și revoltă cu mine însămi, iert mai ușor pe cei din jur, abia apoi îmi aduc aminte să mă iert și pe mine!
Da și eu cred că este înainte de toate și un echilibru energetic! Din păcate am în jur și vampiri energetici care mă seacă, îi simt, dar am tendința de a da mereu a mia șansă!
Legătură permanentă
Bun, asadar, esti mai iertatoare cu ceilalti, – dar mai aspra cu tine? 🙂 poate ceri prea multe uneori, de la tine?
Th3Mirr0r
Legătură permanentă
Da, s-ar putea! Cer prea multe, dar vezi, compar și ceea ce fac eu cu ceea ce faci tu și îmi dau seama cât de egoistă sunt. Când am început, m-am gândit că o fac pentru mine. Tu ceea ce faci, faci pentru toată nația română. Am citit ieri de câteva ori ceea ce mi-ai scris și pot să spun că am de ce să fiu exigentă cu mine. De fapt, ce fac eu? Îmi pun niște trăiri, sau frustrări, sau întrebări pe foaia albă. Tu te înhami la o muncă uriașă, pentru cei din jur! Mie mi se cuvin niște aprecieri, critici, laude, etc. Ție ți se cuvine respectul tuturor!
Legătură permanentă
Nu pun in balanta ceea ce mi se cuvine. Stiu doar ca am de implinit asta misiune, cat o sa mai fiu pe ist pamant drag. Sigur, nu imi va ajunge intreaga viata – din lipsa de timp, ori vitregia circumstantelor care m-ar lasa far’ de timp. Insa, e important pentru mine ceea ce las in urma mea. In rest.. mai vreau sa cultiv si altora dragostea in primul rand de strabunii nostri. Nu am nimic impotriva celor noi [fac aici o mare-mica paranteza], intrucat definesc artistii contemporani in doua mari categorii principale: cei care fac arta cu adevarat, apoi – o a doua – cei care is uzurpatori ai artei. La tipografia unde lucrez [momentan], am avut ocazia acum cateva zile bune sa tin in mana o carte de literatura cl. XII-a, insa am fost inervat, cu I, nu cu E – de faptul ca un plagiator precum Cartarescu apare in astfel de manual, care se spune ca ar trebui sa educe mintile celor aspiranti +-. As vrea ca de-a lungul vietii, ori de cate ori voi avea ocazia, sa sadesc in sufletele celor chemati – ca restul is irelevanti ecuatiei – o dragoste catre strabunii nostri, cei carora le datoram comorile astea ce ar trebui sa le cetim, care dainuiesc de veacuri, nu uzurparea traditiilor si sufocarea a ceea ce ne-o lasat noua mostenire cei merituosi. Ca daca avem in minte sa lasam si noi o micuta ofranda, la mormantu’ lor, atunci, le-am multumit indeajuns.. Doar si ei, in toate indrumatori, nou, fi-vor, pe alocuri ..
🙂
Th3Mirr0r
Legătură permanentă
Bineînțeles că ne-au fost îndrumători! Dacă n-aș fi citit Cella Serghi, Radu Tudoran, Ionel Teodoreanu, Vintilă Corbu, Eliade, și alții care nu-mi vin acum în minte, ce ar fi scrierea mea? Un sac gol, fără conținut. Da, vreau și eu să las ceva în urma mea! Mulțumesc Mirror!
Legătură permanentă
Cu mare placere! 🙂 Eu sustin mereu ceea ce stiu si simt ca are esenta. Tu doar mergi pe acest drum, ca bine faci!..
Th3Mirr0r
Legătură permanentă
Mulțam fain, Mirror!