Pentru ce scriu? Pentru cine scriu?

De ce fac azi ceea ce fac ? La ce îmi foloseşte ? Cui foloseşte?

”Privirea” n-a fost astăzi „a mea”, a fost rece, tăioasă, pusă pe harţă. Cu mine? Cu lumea din jur? Cu şuvoaiele de ploi din el? Avea grindină în el şi a uitat să-şi deschidă umbrela. Şi eu, deasupra mea, auzeam ţipătul pescăruşului zdrobindu-se de stânci. Mă ascund în spatele unui zâmbet şi plec, zâmbesc reflex, aş vrea să plâng, să las lacrimile bezmetice şi denaturate să-şi găsească drum. Nu pot pricepe de ce strigă oamenii unii la alţii, de ce strigă la mine, nu pot îndura asta. Strigătul se propagă din mine în mine, iar în mine, până se sparge şi mă cuprinde. Mi-e frig….

În mintea mea, sunt un copil, aş vrea să vină cineva să mă acopere, să-mi spună noapte bună.

Îmi strâng picioarele sub mine, îmi strâng mâinile la piept, şi mă legăn, cum fac copiii când sunt singuri şi neajutoraţi.

Rătăcesc, mă pierd şi nimeni nu va ştii că am fost pe aici.

„…acoperă-mi inima cu ceva

Cu umbra unui copac

Sau mai bine cu umbra ta….”

Ajung acasă și cu sufletul gol mă arunc în brațele lui Andrei. Mă simt mică, este o înșelare ce fac eu, este o minciună, o trădare, mă simt vinovată, mă simt ruptă în două, cum poți iubi doi oameni? De ce eu? Totul în jurul meu strigă: minciună, fals, ipocrizie. Știu asta și mă ascund, fug din brațele lui Andrei, mă duc unde nimeni să nu mă vadă, pe fața nevăzută a lunii, pe un colț pitit de toți, să pot plânge, lacrimile să-mi spele păcatul. Este un zbucium uriaș în mine, sufletul mi se răscolește, plâng că astăzi privirea nu a fost ”a mea” și plâng pentru minciuna ce o port cu mine. Nu mai este o taină, este o minciună.

Ieri după ce m-a îmbrățișat, discutam diverse, dar ochii noștri se fereau, la un moment dat, îmi spune că ştie că are mai multe păcate, mai multe patimi, şi trebuie să le stârpească, să le ucidă în el.

Am ştiut atunci că mă va ucide şi pe mine din ochii lui, că va trebui să dispar din priviri.

Ştiam că va veni şi clipa asta, inima mea s-a oprit câteva secunde, când a început să bată, bătea haotic, fără să o pot opri.

Şi nu voi mai fi nimic, privirea lui va trece peste mine fără să mă vadă, mâna lui mă va ocoli, inima lui va fi departe, acolo unde eu nu voi putea ajunge niciodată.

Nu, trebuie să știe, trebuie ca sentimentele mele ca un tăvălug, să nu rămână o scrisoare netrimisă, un drum rătăcit. Cuvintele trebuie rostite.

Voi fi bătrână într-o zi, voi fi ţărână în altă zi, nu trebuie să regret nimic. Nu trebuie să mor din ochii lui. Nu vreau nimic, nimic, nu vreau nici măcar atingerea lui, nici măcar îmbrățișarea lui, nu vreau minciuna mea atât de mare să fie, n-o pot duce, vreau doar privirea înapoi. Trebuie să știe ce a trezit în mine, poate am fost o efemeridă, m-am lipit de un colț de flacără și am ars, dar trebuie să știe.

Ca în transă, parcă trăiesc într-o lume paralelă, parcă mă privesc de undeva de deasupra, mă văd, știu că adâncesc păcatul, știu că greșesc, dar nu mă pot opri. Scriu tot, scriu ca o adolescentă la lumina lumânării, nimeni să nu mă vadă, scrisoarea mea de dragoste…

Spune-ți părerea

comments