Tataia, lumina din copilărie

Bunicii de la oraș erau mamaie şi tataie, bunicii de la Gorj erau mamaia şi tataia.

Legătura mea cu mamaia nu a fost prea strânsă. O iubeam pentru că era mamaia, dar între ea şi tataie de la oraș a fost întotdeauna o luptă surdă, o rivalitate pe care eu, copil, n-o înţelegeam, dar o simţeam. Avea grijă de mine când mă lăsa mama la ţară, dar mă iubea tataie de la oraș prea mult, ca să mă poată iubi şi ea.

Dar tataia mă iubea, îmi zicea ţăranul meu, sau băieţoiul meu, sau ţiganul meu, mă învăţa să îi răspund lui mamaia, să nu mă las învinsă de tăişul din ochii ei, mă învăţa să mă apăr dacă mă ataca cineva, nu să atac, doar să mă apăr.

Era cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată, a trăit copil, a murit copil, râzând, pus pe şotii chiar şi atunci, în momentul plecării, şi parcă avea aură deasupra capului. Despre alţii nu pot să spun, dar despre el, sunt sigură că Dumnezeu l-a făcut înger.

A venit din Grecia prin 1925. Avea 11 ani. El cu tatăl şi cu fratele. Mama îi fusese violată şi omorâtă de turci în pogromul din 1924. Au fugit cu ce aveau pe ei, doar cu viaţa ce se cerea trăită, în ciuda coşmarului prin care trecuseră.

Îl chema Dimitrie Goghesis şi era şef de gară la Piatra Olt. Cu câtă mândrie spuneam asta când eram întrebată. Nici nu ştiam ce înseamnă, dar îmi plăcea, cred, cum sună şi repetam mereu tuturor celor care mă întrebau. Mi se părea o funcţie tare importantă. Şi cred că era. Doar mamaia, încerca să-l micşoreze în ochii noştri, geloasă probabil, pe sufletul lui bun, pe inima lui mare. I se spunea Şefu’. Şi asta o mai domolea pe mamaia, făcând-o şi pe ea importantă în ochii lumii.

Când tataia avea 20 de ani s-a îndrăgostit de tanti Lenuţa, sora lui mamaia, tanti era renumită pentru frumuseţea ei, de mică era suită pe scena şcolii şi pusă să joace în tot felul de piese, spunea poezii, recita poeme, ştia Luceafărul pe de rost, şi-l spunea la toate serbările comunei.

Când a venit tataia în peţit, nu l-a vrut. Era urât tataia, era prea negru, prea scund, avea un nas uriaş, şi o gura mare, cărnoasă, dincolo nu a putut să vadă… şi a greşit. S-a măritat, mai târziu cu un negustor bogat şi frumos din Craiova, care îi aducea în casă, toate curtezanele vremurilor. Tanti Lenuţa s-a spânzurat înainte de a face 30 de ani.

L-a vrut mamaia. Nu pentru că îl iubea, nici măcar pentru că îl plăcea, voia să scape de dus cu vacile, tatăl ei, străbunicul meu, Mihail, era bogat în sat. Se spunea despre cei din neamul Roşoga că sunt frumoşi şi deştepţi. Străbunicul, era frumos şi deştept. Era singurul om din sat care avea bibliotecă. Oamenii îl respectau şi în prezenţa lui se făceau toate actele importante. Pe toate actele era semnătura lui. Dar avea o hibă străbunicul: era zgârcit. Era şi asta o trăsătură recunoscută a celor din neamul Roşoga. Şi îşi punea copiii, (avea 14 copii, şapte fete şi şapte băieţi), să muncească pe brânci, să nu-l vorbească lumea în sat că a crescut copii leneşi. Îi trimitea cu vacile, cu oile, la bucătărie punea mereu două dintre fete să gătească, băieţii încărcau carele, le descărcau, primăvara îi pornea pe toţi cu sapa la câmp, toamna, la cules.

De asta voia mamaia să scape, de vaci, de oi, de sapă, de cules…

Numai că avea 14 ani şi străbunicul nu a lăsat-o să plece. Şi mamaia a fugit cu tataia. S-a făcut foc şi pară străbunicul, dar când a găsit-o pe mamaia, era prea târziu, era deja femeie. A dezmoştenit-o. Şi ani de zile au umblat mamaia cu tataia să-l roage doar un petec de pământ să le dea, pentru casă. Dar n-a vrut străbunicul, până când s-a născut mama, aşa cum am înmuiat eu inima bunicului meu de la oraș, aşa şi mama i-a înmuiat inima cruntă a străbunicului, de dragul ei, le-a dat un petec de pământ, dar departe de sat, să nu uite că un copil nu întoarce cuvântul părintelui. Aşa a făcut tataia casă în câmp. Nu departe, în faţa casei, era gara, aşa că treceau trenuri cât era ziua de lungă, şi noaptea, uneori, trenurile ne tulburau somnul. În spatele casei, la o aruncătură de băţ, trecea Gilortul, în jur, lanurile, mai târziu sondele şi târziu, când deja ne făcuserăm mari şi nu ne mai durea ciuntirea arenei de joacă, o rafinărie.

Acolo şi-au crescut copiii, nepoţii, acolo au îmbătrânit, acolo au trecut în lumea umbrelor…

Aveam ferestre largi şi în fiecare primăvară, le vopsea tataia în alb şi dimineaţa, ne trezeau păsărelele din gutuii, merii şi perii din grădină, se certau vesele, se înghionteau pe pervazul ferestrei şi nu mai puteam dormi.

În dreapta şi în stânga curţii, porumb, în alţi ani, grâu, uneori rapiţă şi tutun, în mijlocul lanurilor, nu departe de casă, un nuc bătrân, şi răsăritul şi apusul se ascundeau în spatele lui, jucam pituluşul cu soarele când se crăpa de ziuă sau seara, târziu, când soarele cădea. Mai avusese nucul în jurul său şi alţi copaci, dar seceta verilor trecute îi omorâse, rămăsese în mijlocul câmpului o singură singurătate, dar singur, nu se putea feri de ploi, de fulgere şi tunete, trecea timpul şi umerii îi cădeau cu anii. Când am crescut, într-o dimineaţă, l-am găsit doborât. Am plâns şi noi copiii, a plâns şi mamaia, parcă întorceam o pagină în cartea vieţii, câmpul a rămas gol, nepăzit pe veci de străjerul credincios.

Noaptea era tăcută, cu zumzet de gâze, cu cântec de greieri, cu țipete de păsări, şi uneori, cu huruit surd de vagoane, rar, spre dimineaţă, o talangă rătăcită, undeva pe câmpurile încă dormind.

Luna dormea şi ea, dormea din prea multă linişte, mai ridica o pleoapă să vadă dacă totul în jur e-n pace, dormea în curte, lângă noi, cu claie de păr blond, cu gene lungi, ca petalele de floarea soarelui, coborâte liniștite peste vise curate şi cuminți.

Aveam toate fructele pământului în curte, din primăvară, până toamna târziu, aveam curtea plină de păsări, aveam două căpriţe pe care când era tataia liber, ieşeam să le paştem. Acolo, pe câmp, se făcea tataia că-mi ştie trecutul şi viitorul. Îmi lua palma, şi-mi citea cărările vieţii mele, numai de el ştiute: „uite, şi punea degetul mic şi gros într-un punct din palma mea, aici te-ai născut, şi aici te faci tu mare, aici o să iubeşti, aici o să te măriţi, aici o să faci copii şi aici o să fii bătrână…”. Şi-mi spunea traseul oricărei femei din lumea asta, dar eu făceam ochii mari, mirată că tataia ştie atât de multe, că nu are cum să se înşele în ursirea lui. Era rostul lui să-mi dea siguranţă, rostul meu era să cresc frumoasă şi sănătoasă.

Altădată, obosit de vânzoleala din mine, de poveştile mele, spunea: ”şştt, hai să facem linişte, să auzim când vin americanii!”. Încremeneam ore în şir cu ochii pe cer, aşteptându-i pe americani. Am crescut odată cu verile în care păşteam căpriţele cu tataia, am crescut aşteptându-i pe americani.

În ochii lui tataia, l-am văzut prima oară pe Dumnezeu, nu ştiam ce înseamnă, doar îl vedeam pe tataia şi dimineaţa, şi seara, câteodată şi la câmp, ziua, citind dintr-o carte jerpelită, galbenă, atunci devenea sfânt, era ca o lumină în jurul lui, de multe ori plângea şi pentru că nu putea duce singur emoţia, îmi şoptea: „A venit Dumnezeu lângă noi..”. şi tăceam atunci, nici un muşchi nu se clintea pe faţa mea, aşteptam curioasă să-l aud pe Dumnezeu. Ştiam că nu se arată, dar speram să îl aud foşnind lângă mine… de câte ori, Doamne, nu am simţit aerul din jurul meu mirosind altfel decât de obicei, nu a furtună, nu a ceaţă şi nori, mirosea pacea din jur… Nu ştiu dacă Dumnezeu l-a născut pe tataia bun, sau l-a făcut bun pe parcursul vieţii, ştiu că era iubit de toţi.

Aveau fotografia de la nuntă deasupra patului, în fotografie, tataia părea înalt, dar mamaia, geloasă pe tataia, îl pâra că s-a suit pe un scaun, să se creadă că-i cât ea. Era mic, mic tataia şi era tare negru, îmi aduc aminte că mă suiam cu el în tren, după culesul viilor, să mă gătesc de şcoală. Din gară, mă lua de mână până acasă. Pe drum, se speriau copiii, fugeau babele şi zâmbeau ironic domnii, dar niciodată eu nu am înţeles de ce. L-am văzut întotdeauna frumos, pentru că era frumos, nimeni nu ştia ce frumos era în timpul rugăciunii, ce senină devenea faţa lui, cum dispăreau pungile de sub ochi, şi ridurile se întindeau. Avea tataia ochi tare frumoşi. Cine ştia să dea la o parte, celelalte trăsături, ca nişte perdele de catifea, descoperea ochii negri, adânci, uşor căzuţi, dar mari şi migdalaţi, şi atât de curaţi, fără urmă de prefăcătorie, fără urmă de minciună.

Tataia este primul om care mi-a arătat calea spre lumină şi m-a învăţat să o parcurg încet, fără grabă în fiecare zi!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *