Te-am uitat!

Te-am uitat. După ce te-am iubit în toate felurile, după ce te-am iubit cu toate iubirile, după ce te-am iubit prostește, nebunește, copilărește, naiv, matur, logic și ilogic, rațional și irațional, copil, adolescentă, iubită, soră, mamă, dar mai presus de orice, după ce te-am iubit femeie, te-am uitat. Nimeni sub soare nu a mai iubit cum am iubit eu, pe față, pe furiș, în gând, urlând, șoptind, chemându-te, alungându-te, mângâindu-te. Nu mi-era frică de ziua de ieri, nu mi-era frică de azi, mi-era frică doar de ceea ce va urma. Mi-era frică de tine. Cu o singură privire caldă mă urcai, cu o singură privire de cuțit mă coborai. Credeam că am tot, dar nu aveam nimic. Când nu mai puteam suporta căderea imploram zâmbetul tău. Venea câteodată, doar ca să mă arunce în neant. Te jucai și îmi plăcea câteodată joaca, căutam joaca, deși simțeam nesiguranța. Și acceptam nesiguranța. Acceptam joaca, acceptam trădarea, acceptam minciuna. Ceream minciuna. Ai crezut că sunt puternică și în final am crezut și eu. Dar nu eram, iubirea doar era puternică, doar ea mă făcea să țin capul ridicat. Erai punctul meu de sprijin. Adulmecam prezența ta, venirea ta, cunoșteam zgomotele tale, pașii tăi îi simțeam, mirosul tău îl măsuram de departe. Îți luam urma ca un câine de vânătoare și mă mulțumeam cu semnele tale. Privirea ta când se încălzea era punctul meu de sprijin. Ceea ce mă făcea tare. O credeam doar pentru mine. Eu mă credeam aceea. Și când am înțeles că nu eram eu aceea, m-am prăbușit. A fost pustiu în jur, a fost pustiu în mine. Se ascundeau florile, se ascundeau vrăbiile, se ascundea soarele. Înmugurea doar golul. Nici încredere nu mai aveam. În mine. În tine. Veneam în fața ta și râdeam, dar auzeam doar clopote și în mine săpam mormânt. Veneam târându-mă de lângă tine, mă rupeam de tine, intram pe ușă și mă aruncam în genunchi dorindu-mi pacea lui Dumnezeu, liniște imploram, voiam să mă rog, dar de pe buze doar urlet de lup ieșea.

Te-am uitat. Mă aranjam pentru tine, puneam culori pe mine, aromele le amestecam pentru tine, puneam soare în ochi și porneam către tine. Când punctul meu de sprijin s-a dărâmat, nu am știut ce trebuie să fac cu mine. Aruncam aiurea hainele, culorile nu mă mai atrăgeau, soarele din priviri era umbrit de nori. Câteva zile, derutată, confuză, veneam către serviciu ca la o tortură. Nici dorul nu-l mai simțeam. Fugeam de tine, nu voiam să mă vezi, nu voiam să te văd. Sentimentele mi se amestecau în mine. Eram un amalgam de vise năruite, de dezamăgire, de amăgire, de femeie trădată, de copil prădat de jucării, de bătrân fără baston. Pământul se năruia și eu odată cu el. Și peste toate, aruncam un ambalaj lalâu, haine fără gust, blugi largi, bluze fără culoare, totul șters, mat, tern. Așa eram cu totul. Seara, ascunsă, plângeam. Într-o zi, am înțeles că și fără punct de spijin, mă am pe mine. Și peste trădare și dezamăgire, am pus iar culoare, am stropit cu parfum de flori, dar nu pentru tine. Totul era doar pentru mine.

Am rămas singură, o zi și o noapte. Am vrut asta. Aveam de plâns. Aveam de uitat, de eliberat, de demolat un vis. Urma o noapte de priveghi și apoi urma drumul spre groapă.

Te-am uitat cum uită pescărușul marea, te-am uitat cum uită valul nisipul, te-am uitat cum uită vântul frunzele. Te-am uitat?

Taina

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *