Trebuie să cred…

Plecând de la mare, am fost pe la o mânăstire. Mai fusesem în urmă cu câțiva ani cu sufletul făcut vraişte, dar nu în acest fel de vraişte ca acum. Atunci, mama era bolnavă, se părea că făcuse metastaze cerebrale, mă chinuia îngrozitor, nu mai era ea, în momentele de răime cruntă, cu mine şi cu Mihai se războia. Dar Mihăiță era un copil, îl găseam ascuns în dulap, plângând: „mi-a spus mamaie că sunt bolnav şi nu o să trăiesc mult!” Doamne, ce era în sufleţelul lui mic, vorbeam ore în şir cu el, îi explicam şi mă rugam la Dumnezeu ca nebuniile bolii să nu-şi spună cuvântul asupra lui. Mie îmi reproşa mama că vreau să o omor, își suna rudele şi încerca să le convingă că am vrut ba să-i dau apă fiartă, să o opăresc, ba că i-am dat otravă, ba că o ţin nemâncată. După fiecare medicament pe care il dădeam, citea pe internet prospectul, era evident că îi era teamă de mine. Dar mai existau și momente în care era totul normal, măcar nu-şi aducea aminte de chinul la care ne supunea nevoit, bineînţeles, şi asta era o mângâiere pentru noi. Deja să ştie că ne făcea rău, că ne vorbea urât, că ne acuza, ar fi fost prea mult şi pentru ea şi pentru noi. Ar fi fost o vină prea mare pentru ea.

Atunci am simţit nevoia să fug câteva zile, am profitat câteva zile calde de primăvară şi în drum spre mare am fost la aceeași mănăstire să mă rog, pentru noi, pentru mama, pentru speranţă. Când lângă tine, suferă cineva cum suferea mama, ai nevoie să crezi, ai nevoie de speranţă.

Şi acum, după ani, mă întorc cu sufletul răvăşit. Se întâmplă ceva cu mine şi nu înţeleg nimic.

Pun capul pe icoane, stau cu fruntea pe o cruce şi aşa cum pot, cu lume în jur, cu Andrei lângă mine, nu este înghesuială prea mare, dar când vrei să te rogi, trebuie să fii singur, nimeni să nu-ţi vadă faţa, să citească ceea ce nu vrei să spui, nimeni să nu-ţi audă gândurile, nimeni să nu te agaţe în mers, să te împingă în dreapta, sau în stânga, nimeni să nu stea în spatele tău, să nu-ţi dea sau să nu-ţi dai răgazul să vorbeşti cu tot sufletul.

Căutam disperată o cale de ieșire din nebunie, o evadare, o cale să mă eliberez, să-mi eliberez și inima și mintea. Încercasem, mă zbăteam într-o pânză de păianjen, dar cu cât mă zbăteam mai tare, cu atât pânza se strângea în jurul meu. Și inima mea mă prindea într-o sminteală din care simțeam că nu pot ieși, ca o cursă pe care mi-o întinsese mie, propria-mi inimă.

Îl rog pe Dumnezeu să-mi fac ordine în inimă, să reuşesc să bag aspiratorul în fiecare colţişor din ea, să tai pânzele de păianjen, să şterg praful, să curăț molozul, şi să ies la lumină mai curată. Să-mi pun ordine în sentimente, în gânduri şi să mă elibereze de el, de năluca ce-mi bântuia zilele și nopțile, să mă ajute să nu mă mai gândesc la el. De la o vreme, de când lucram la studiul acela, îmi începeam dimineaţa cu el în gând, adormeam seara cu el de mână. Nu înțeleg ce fac, nu înțeleg ce reacții am, sunt parcă atrasă în mijlocul unui carusel, care se învârte și se învârte. Sunt amețită. Îmi găsesc scuze, îmi spun că nu este nimic, dar chiar nu știu ce se întâmplă. Și mă duc lunea, doar lunea, în fiece săptămână, la el în birou. Îi spun „lunea cu el”. Este un secret bine păzit, este o taină a mea. Nimeni n-o știe. O știe Dumnezeu, dar doar simțită, nu spusă. Nu am curajul.

Este furtună peste tot în mine, este cutremur, doboară totul în dreapta şi în stânga şi nu mai reuşesc să aranjez nimic la locul lui. Talazuri uriaşe vin după cutremur, şi tot ce reuşesc să aranjez, pică din nou. Este praf peste tot, sunt cioburi sparte în toate colţurile, este apă pe jos, aş fi vrut linişte, prea mulţi ani de hârtoape, vreau şi eu o cale senină, nici suişuri nu-mi mai doresc, vreau doar drumul drept.

Şi pun capul pe cruce şi mă rog să-l scoată din toate colţurile, Dumnezeu să se gândească la mine, să nu mai sufăr, să aducă pace în inimile noastre, pace, nesfârşită pace, străvezie pace.

Trebuie să cred… şi am plecat de acolo crezând…

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


  1. e frumos la manastire, am amintiri placute si eu de pe acolo, in special de la Petru Voda si Sihla.
    Cred ca noi ca mireni, ne simtim mai diferit acolo, decat cei care urmeaza viata monahala. Cumva – si departe de mine judecata – consider ca unii au plecat acolo ca s-o saturat de lume, cum zice vorba. Insa, in ochii lor, cand te uiti, nu vezi bucuria intr-a vietui acolo – asadar, am considerat ca ii tine Dumnezeu pe-acolo si pe ei, ca sa nu isi faca rau, sau sa o ia razna, in vreo cumpana a vietii.
    Orice ar fi, o pace launtrica s-ar regasi oriunde, doar ca acolo, oamenii isi pun sperante mai mari – si au si de ce – fiindca is locuri sfintite de rugaciuni…
    si sa il citez pe marele nostru Blaga „Călugării şi-au închis rugăciunile în pivniţele pământului”

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Pleci de la mănăstire, liniștit, gata ai făcut un contract cu Dumnezeu, eu am fost, m-am rugat, Doamne, Fă și Tu partea Ta din contract.
    Eu cred, tataia de la Gorj m-a învățat credința, dar eu nu fac contracte. Merit și răul care mi se întâmplă. Dar merit uneori și soare! Dumnezeu mi le dă pe rând, după cum crede El. Îmi plec capul în fața Lui și cred!

    Răspunde

  3. Nu pot sa ma pronunt, in legatura cu ce meritam noi, ca fiinte umane. Nici in cazul propriu, insusindu-mi-l, nici in cazul altei persoane.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *