Mâine voi pleca la București după rezultate.

Am făcut maldăre de analize, mi s-au recoltat probe, mi s-a luat sânge, m-au obosit, m-au înnebunit, mi-au luat zile din viaţa mea, zile pe care nu le voi mai trăi. Secundele acelea de frică, de nelinişte, nu mi le va mai da nimeni, niciodată. Aş vrea să mă întorc, să le trăiesc din nou, dar mai senin, mai curat, mai liniştit, să nu le mai simt pierdute, dar s-au dus şi duse sunt….

În jur, simt totul cenuşiu şi trist.

Este păcat şi absurd.

A venit Andrei acasă trist, a încercat să zâmbească, dar de pe buzele lui frumoase a ieşit un rictus.

Şi eu sunt un rictus.

Pentru el îmi este cel mai greu. Am fost casa lui, adăpostul lui şi uneori, urgia lui şi malul după care s-a ascuns când simţea valurile prăvălindu-se.

Este altfel decât toţi oamenii din jurul meu. Este bun, cum numai în cărţile de poveşti găseşti oameni buni. Este special. Mi-am făcut culcuş lângă sufletul lui, pentru că am ştiut, instinctiv, ca păsările care-şi fac cuib, că-mi va fi cald acolo. Uneori, am simţit furtună acolo, m-a suflat vântul de lângă el, Doamne, m-a suflat departe, tare departe de el, dar n-am ştiut niciodată alt culcuş şi m-am întors. N-am învăţat niciodată alt drum, n-am încercat altă cale şi m-am întors. Cu frică, cu îndoială. Nu suportam comparaţia cu nimeni, nu voiam competiţie cu cineva necunoscut din care puteam pierde pentru că eu eram aceeaşi, mereu aceeaşi… (deşi mereu a reproşat? certat? constatat? cât de imprevizibilă sunt). Cred că nu m-am rătăcit pe drumul de întoarcere. M-am rătăcit acum, când totul s-a terminat, când și el a găsit drumul de întoarcere acasă. Nu înțeleg de ce.

M-a luat în braţe şi am plâns amândoi. M-a strâns, aproape cu disperare, fără cuvinte, doar cu lacrimi, parcă se regăsea, căuta, găsea răspunsuri.

Şi am tăcut, ore în şir gândindu-ne fiecare poate la căile noastre ştiute doar de Dumnezeu, căi care nu se vor despărţi niciodată, indiferent de ce ar fi.

Îmi plâng dorurile toate, cele ştiute şi cele ascunse, nerostite niciodată.

Îmi este teamă că nu vor mai înflori niciodată teii, încerc să nu mă mai gândesc, dar parcă ceva se strânge în mine cu cât se apropie ziua. Nu știu ce ar putea urma, nu vreau să mă gândesc dincolo de ziua de mâine. Iubesc atât de mult viața, îi iubesc pe toți cei din jurul meu, necondiționat, doar pentru că sunt în jurul meu, și acum, mă iubesc și pe mine.

Azi noapte l-am visat pe tata. Azi am avut impresia că-l văd peste tot. Îmi aduc aminte de „Pânza de păianjen: „..ce miracol să-ți întâlnești tatăl din întâmplare, pe stradă….”. Niciodată nu voi mai avea parte de acest miracol.

Îmi fuge gândul, hoinar, spre Tu,Dorul meu. Mă scutur de gând, nu am voie, nu acum, poate de mâine. Așa aș fuma o țigară, mi-e dor de gestul relaxării, nu de fum. Mă ascund într-un colț de curte și prin frigul aspru, fumez. Îmi calc promisiunea făcută lui Dumnezeu și mie și lumii, dar am nevoie de liniștea dintr-o țigară. Și gonesc de peste tot chipul lui, îl pierd în fum. Peste totul se suprapune imaginea lui Andrei, ce privire hăituită a avut, când a venit medicul și a spus că ceva nu este în ordine. Privirea lui de atunci, când stătea cu fișele în mână și nu știa ce să-mi spună, cum să-mi spună.

Vreau să trăiesc, vreau să simt fiecare clipă, se apropie iarna, pământul se dezbracă pe zi ce trece, se transformă iar, vreau să particip la transformare, altfel, nu simt că trăiesc, doar trec clipele şi nu le simt. Vreau să stau pe o brazdă de pământ şi să observ norii cum trec, vreau să simt frunzele cum cad, să le simt căderea, să mă doară căderea, să le caut înălţarea. Vreau să-mi ştiu paşii răsfoind cărările toamnei. Nu vreau să ştiu ce urmează.

Voi iubi? Voi dori? Mi se face inima mică gândindu-mă la anii ce vin. Va fi pustiu? Va fi curat? Va fi uşor? Nu, nu vreau să ştiu! Vreau să trăiesc. Atât. Fiecare clipă, fiecare zor de zi, fiecare înserare, fiecare înnoptare vreau să-mi aducă lumină. Vreau să prelungesc, să veşnicesc fiecare secundă, fiecare clipire de geană, fiecare trăire, să nu-mi fie dor de niciun moment trecut degeaba, vreau să răstorn lumea, vreau să-mi recompun dorinţele, să-mi retrăiesc toate vârstele. Atât. Vreau să trăiesc cu Dumnezeu! Atât.

Spune-ți părerea

comments