Din lumea celor care nu cuvântă

Când eram mică, sufeream toamna când cădeau frunzele, fiecare frunză dusă era o moarte pe care nu o acceptam. Le luam și le răsădeam, văzusem eu la televizor că ”abracadabra” este o vrajă pe care o rostești, îți pui dorința și se împlinește. Tataia mă învățase că Dumnezeu poate orice, așa că puneam frunza în pământ, spuneam deasupra ei cuvântul fermecat, apoi mă așezam în genunchi și mă rugam la Dumnezeu, din frunză, copac falnic să crească. Eram convinsă că amândouă condițiile îndeplinite, și vraja și ruga, nu are cum dorința să nu se împlinească. Dar frunza era deja moartă. Nu exista niciun Lazăr în lumea frunzelor ruginite. Eram prea mică să știu.  Dar urmau întrebările: pe pomi îi doare când le cad frunzele? Dar dacă exact în capul unei furnici cad, pe furnici le doare? Când calci pe o frunză, o doare? Când cade, îi e frică? Frunzele se duc în Rai? Adulții din jurul meu se chinuiau să răspundă la întrebările mele de copil, din cele mai diverse, din cele mai ciudate. Nu știu dacă într-adevăr cred în sentimentele frunzelor, ale copacilor, în general ale celor care nu cuvântă, dar cu siguranță cred într-o simțire a lor, mai specială decât a oamenilor, mai sensibilă, mai delicată. De aceea nu pot călca pe frunze, nu pot scrijeli scoarță de copac, nu pot deranja oglinda limpede a unui lac, nu pot rupe florile și am o strângere de inimă chiar atunci când cumpăr flori tăiate. Sunt convinsă că ele nu simt gelozie, ură, indiferență, dar cu siguranță simt durere și frică și am sentimentul că simt și dorul. De ce se ascund furnicile când pui piciorul între ele? Simt frica, poate este instinctivă, dar în noi nu e? De ce se adună în jurul unei singure furnici? Simt siguranță, la fel instinctivă, dar la noi dorința de siguranță, nu e?

În urmă cu ceva timp, în careul de blocuri din spatele casei, o cățelușă a născut trei pui. I-a adăpostit într-o gaură la poalele blocului. Unul din pui, împleticindu-se, lăsat în urmă, a fost lovit de o mașină. Trei săptămâni nu s-a apropiat nimeni de puiul mort. Era vară, începuse să miroase urât, ea îl cărase aproape de adăpost și continua să-l lingă, crezând în inima de câine că-l va aduce la viață. Au trebuit cei din jur să facă o mică diversiune, s-a apropiat cineva de puii vii, și cățelușa leoaică s-a repezit ca un fulger spre adăpostul în pericol. În acest timp, cineva a luat cățelul mort și l-a dus de acolo. Noaptea, cățelușa a jeluit continuu. Și-a urlat dorul, durerea, plecarea de abia atunci înțeleasă ca definitivă. Instinctul matern este mult mai dezvoltat la animale ca la unele femei. Da, tot instinct, dar și la om este la fel, un instinct care se transformă și la noi și la animale în dragoste. O dragoste pe care numai pământul de sfârșit o va acoperi.

Dragostea? Oho, cum pot iubi animalele, câtă devoțiune, câtă răbdare, cât dor! Am ieșit să o plimb pe Moochi, cățelușa noastră, cei mai mulți câini se repezeau s-o miroase, săreau de-a dreptul pe ea, îi alunga, îi era frică, se adăpostea lângă picioarele mele. Apoi, într-o zi a apărut un cățel negru, micuț, cu o coadă stufoasă, de veveriță, cu un ochi înroșit dintr-o bătaie. Când a văzut-o pe Moochi, s-a lăsat la pământ cu capul plecat, nu s-a repezit, s-a târât la picioarele ei, recunoscând-o regină. N-a ridicat capul nicio secundă, aștepta cuminte primul pas regina să-l facă. Și regina îi dădea târcoale, îl mirosea, greu am luat-o de lângă vasalul supus și îndrăgostit, apoi când am intrat în casă, stătea la ușă și schelălăia. A fost dorul mare, a continuat dorul mult timp, la fiecare întâlnire, el la fel, nu se repezea, doar se pleca paj, în fața suveranei. Există gentlemani și în lumea câinilor, există dor, există dragoste. Fidelă, cu emoții, cu nerăbdare, cu așteptare. Eu îmi imaginez că acei care nu pot să cuvânte au chiar și vise. Se visează cei fără adăpost, având un stăpân bun, cu vorbe calde, cei îndrăgostiți se visează mergând alături de sufletul pereche. Poate nu pot să judece, să analizeze, nu pot să-și aștearnă gândurile pe foi de hârtie, nu pot să se elibereze cântând, dansând, pictând, dar ei au inventat toleranța, iubesc orice stăpân și pe cel rău, care-l lovește cu piciorul înrăit de viață, ei au inventat iertarea, ei au inventat ruga. Noi nu știm să le facem viața mai frumoasă nici norilor, nici frunzelor, nici copacilor, nici lacului, dar ele, măruntele făpturi ale lumii celor care nu cuvântă, cu siguranță ne fac viața mai frumoasă.

Prietenului meu Gabriel Marian

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Superb articolul, un adevărat deliciu să-l citesc. Îmi aduc aminte de un cățel, care a murit de bătrânețe. A fost câinele copilăriei mele.

    Și pentru că tocmai ne mutasem în Craiova, el a fost primul meu prieten.

    Și în momentele în care plângeam în curte, venea lângă mine și pe cuvânt dacă nu se uita fix în ochii mei și parcă se întrista și el.

    Animalele simt, dar iubesc foarte mult stăpânul, indiferent cum e el.

    Răspunde

    1. Eu îmi aduc aminte de un cățel, Tarzan îl chema, îl salvase unchiul meu de pe malul Gilortului, fidelitatea și dragostea față de unchiul meu a mers până la a-și da viața, l-a împins din fața mașinii pe unchiul meu și a fost lovit el, Tarzan. Animăluțele astea sunt o parte din viața noastră, nu pot crede cum unii sunt atât de haini cu suflete nevinovate.

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *