Început, sau sfârșit?

14 septembrie. O zi ca oricare alta. Zi de toamnă, dacă pământul nu ar fi acoperit de frunze uscate, ai zice că este zi de scăldat în râurile vacanței, în apele copilăriei. Vara sleită deja, și-a adunat încă o dată aliații, soarele a început din nou să strălucească, vântul s-a oprit, ploaia a fugit și ea zgribulită într-un cotlon de lume, copacii au refuzat măcar câteva zile să-și mai lase frunzele să pice cu fruntea în țărâna toamnei. Revigorate, ramurile se ridică spre cer, să fie mai aproape de Dumnezeu, El să le audă ruga mai degrabă.

Doar aglomerația de pe străzi arată că totuși vacanța s-a terminat. Vacarm, claxoane nervoase, frâne apăsate cu putere. Îmi lipesc fruntea de geam, caut parcă un reazem gândurilor, amintirilor. Dimineață! Sub razele soarelui, mie mi-e frig, frigul începutului de școală, frigul ce va urma, simt evadarea din vacanță dusă pentru multe luni, simt libertatea pe care numai vara o poate da epuizată, căzând sleită la gleznele mele, simt sfârșitul lumii înfigându-se ca un cuțit în mine. Revăd în amintire prima zi de școală, an de an, revăd uniforma ca o îngrădire, părul legat în cozi groase, parcă prinse în lanțuri grele, cătușe pe un cap prea mic să înțeleagă mersul lumii, rutina fiecărui an, normele ce se cer respectate. Speriată, rătăcită de pe atunci într-o lume pe care n-o înțeleg nici acum. Copil voi rămâne mereu în prima zi de școală, chiar dacă anii au trecut, chiar dacă nu-mi mai controlează nimeni batista și unghiile tăiate scurt. Îmi voi simți mereu trupul încă ars de soare, gol fără nisipul mării pe el, praf stelar acoperindu-mă, protejându-mă. Voi percepe mereu prima zi ca și cum îmi este furată vara, ca și cum îmi este luată și ascunsă libertatea, lejeritatea pantalonilor scurți și a tălpilor desculțe străbătând cărările spre Gilort. Armură voi purta mereu în orice uniformă și mai simt și acum strânsoarea pantofilor din prima zi, greutatea ghiozdanului plin cu bolovani parcă și chingi de fier cum mă cuprind, cum mă înfășoară și mă acoperă. Mă sufoc mereu, mi-e frig, mi-e sfârșit, mi-e carceră toamna.

Am înțeles mereu rostul școlii, am înțeles rostul educației, am învățat, ani din viață am învățat și am tot învățat, fără să mă oblige nimeni, am vrut să știu, mintea mea a fost burete, am acumulat, dar nu înțeleg nici acum de ce copiii asociază mereu școala cu o pivniță în care sunt închiși până la soarele următor. Cine le inoculează teama? De ce școala nu te lasă să fii liber, de ce școala nu te lasă să te exprimi, de ce nu te învață, nu-ți arată că dacă nu ești bun la matematică ești poate genial în a picta, că dacă nu ești bun la fizică ești poate de excepție în a capta imaginea lumii în fotografie, că dacă nu știi chimie ai poate o voce unică, iar dacă nu pricepi nimic din logică, poate ești un talent în a scrie. De ce școala este percepută ca un penitenciar în care trebuie să rămâi smirnă, altfel ești luat de obraznic, să vorbești doar când ești întrebat, să stai în bancă 50 de minute sufocante în care nu înțelegi nimic, nu înțelegi la ce-ți vor trebui probleme abracadabrante de economie când tu vrei să fii regizor, la ce-ți vor trebui noțiuni de psihologie când tu ai ales liceu de matematică, de ce unii profesori nu râd niciodată, de ce unii nici măcar nu zâmbesc, de ce sunt unii atât de încruntați, de ce totul este încărcat la maxim, program, programă și te simți uneori ca Atlas ducând globul pământesc pe umeri.

Stau lipită cu capul de geam și știu că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Este încă o penitență prima zi de școală, pe care o simt și acum așa cum încă simt bătaia la palmă a învățătorului din clasa a doua. Strâng mâna tuturor dascălilor care știu să râdă atunci când un copil isteț face o glumă bună, strâng mâna celui care înțelege că materia lui este doar un canon de care nu toți au nevoie și îl respectă pe cel care citește Hemingway sub masă, pentru că pur și simplu iubește să citească, strâng mâna celui care face din ora sa, o oră de discuție liberă, care caută ceea ce știe cel din fața lui, nu ceea ce nu știe, strâng mâna dascălului adevărat. Pe el nu-l va uita niciun copil, cu toată libertatea verii furată într-o zi de septembrie. Pe ceilalți, amintirea fiecărui elev îi va cerne, îi va ascunde în cotloane întunecate, după cum le-au fost orele.

E vară încă afară, mai domoală, mai blândă, dar este ziua începutului, sau ziua sfârșitului, depinde cum vor ști s-o facă cei care iau copiii din mâna părinților.

E vară încă, dar atât de toamnă, eu mă ridic spre cer asemenea frunzelor, să fiu mai aproape de Dumnezeu când îmi spun ruga: ”când mă vei lua, Doamne, ia-mă într-o zi de început de școală! Atunci vreau să-mi fie sfârșitul! Doar atunci nu-mi va părea rău că plec!”

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Doar prima zi de şcoală pare o rupere din rutina vacanţei, apoi lucrurile se schimbă. Eu nu cred că sunt elevi care percep şcoala ca pe o temniţă. Ba, dimpotrivă. Se plictisesc acasă, întâlnirile cu colegii într-un loc frumos, sunt o binecuvântare pentru ei, mai ales atunci când aspectul interior sau exterior al şcolii este plăcut ochiului sau atunci când îşi iubesc profesorii mai mult decât pe părinţi. Am avut de mai multe ori ocazia să mi se spună: ,,Doamna, eu vă iubesc mai mult decât pe mama!”.

    Răspunde

    1. Faceți parte din cei care-și iubesc elevii. Sunteți un om deosebit, dar continui să cred că școala este pentru cei mai mulți o temniță. Faptul că elevii vă iubesc pe d-voastră, nu înseamnă că toți elevii își iubesc dascălii. Și ies din mâna d-voastră și dau peste unii, nu generalizez, peste unii care-i jignesc, nu știu să-i respecte și atunci școala devine și pentru ei o temniță. Școala trebuie schimbată din temelii, în învățământ trebuie să intre oameni cu vocație, nu cei care nu au loc la celelalte facultăți. Respect pentru dumneavoastră, v-aș fi vrut și eu dascăl, deși ca pe mama n-aș fi putut să vă iubesc și nici nu era firesc. Faceți ceva, cei care vă iubiți meseria, faceți ceva pentru copiii care nu-și găsesc locul în școală, faceți ceva cu cadrele care vin doar pentru cancelarie, pentru țigara din pauză. Sunt multe, le știu. Respect!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *