Lângă răutate, stă țanțoșă prostia…

Nu sunt un radar fin al ipocriziei, sau al răutății. Am fost crescută să am încredere în oameni, am fost convinsă mereu că neîncrederea este un handicap și am hotărât acum mulți ani că nu vreau să trăiesc cu o astfel de greutate pe umeri.

Cunosc mulți oameni, pe unii îi las în urmă după o dezamăgire, deși mi-e greu uneori. Mă leg, da, mă leg nejustificat de prea mulți oameni, dar asta viața, merg înainte, mai uit, mai iert, mai tac, mai iau lumea în răspăr. Și cunosc mereu, alții și alții. Simple cunoștințe care nu-mi vor lăsa nicio urmă, nici pată, nici lumină, doar trecere de meteor unul prin viața celuilalt, dar și oameni care-mi devin importanți, simt asta de la prima întâlnire, sau nu simt nimic, însă mă pomenesc după ceva timp cu ei, tot acolo, tot aproape de mine, ținându-mă sau ținându-i de mână, ridicându-mă sau ridicându-i. Dacă m-ar întreba cineva, după prima întâlnire, cum mi se pare unul sau altul, aproape despre toți cei care-mi trec prin viață aș putea să spun: ”de treabă!”. Cam atât, nu mă bag la altfel de aprecieri, nu mă pricep, mă înșel mult prea des. Pe parcurs aș putea să spun mai multe, că e deschis, că e sincer, că e rigid, că e bun sau rău. Am mai spus, nu am altă măsură a celor din jurul meu, decât prima privire. Dintr-un gest, din câteva cuvinte, ce poți cunoaște? Suntem diferiți, vedem lumea altfel, în spatele unui cuvânt din care eu înțeleg ceva, poate stă altceva, un alt adevăr, poate în spatele unui gest, stă o altă realitate. Înțeleg curiozitatea cu care sunt privită atunci când fac cunoștință cu cineva, da, și eu cercetez, din păcate, mie trăsăturile nu-mi spun prea multe. Da, mă rog, ce-i nou sub soare? Doi ochi, o gură, un nas, ce-ar putea astea să-mi spună? Rămân cu ocaua mea, prima privire. Dacă prima privire este sinceră, am impresia că omul din fața mea este bun. Dar m-am înșelat de atâtea ori! Sinceritatea nu are aceeași definiție pentru toți. Dacă prima privire este rea, iscoditoare, bănuitoare, parcă îmi vine să nu-i dau șanse omului din față. Dar m-am înșelat și aici de multe ori, și rămân, totuși cu ocaua mea să măsor lumea din jur. Altă unitate de măsură, n-am învățat încă, mă las în seama primei priviri, și mă rog să aibă Dumnezeu grijă de restul. Foarte rar mi s-a întâmplat să nu pot privi la o persoană, atunci când o cunosc, să mi se pară că este atât de rea, încât dacă aș privi-o în ochi, mi-ar inocula răutate.

Grav, pentru mine, este când cunosc pe cineva de mult timp, nu neapărat prieten, poate cunoștință, poate coleg, mie mi se pare că este bun și un gest, un cuvânt, o ironie întoarce pe dos tot ce credeam că știu despre el. Acum ceva timp, o persoană cu care nu am prea multe legături, dar ne cunoșteam, ne vedeam zilnic, ne salutam, vorbeam banalități, o persoană față de care nu-mi cenzuram fiecare cuvânt, habar nu am de ce, pentru că alții spuneau că este o persoană rea, dar eu nu vedeam asta, o persoană pe care viața a așezat-o lângă mine fără scop, de la care nu am ce învăța, care nu are ce învăța de la mine, pur și simplu, un figurant, de umplutură. Până când, o replică dată altcuiva i-a așternut pe față atâta răutate, aproape că nu i-a încăput pe față, s-a întins și pe gât, s-a scurs pe mâini, pe trup, s-a întins ca o plagă, i-a strâmbat gura, trăgându-i colțurile în jos, i-a schimonosit ochii făcându-i mici, zâmbetul i-a devenit un rictus, o tăietură pe chip făcută cu un cutter, îmi venea să-i spun stupefiată: ”răutate, asta-i fața ta!”, dar nu era numai răutate acolo, era prostie, multă prostie, să nu poți să ascunzi răutatea, să nu vrei, să nu-ți dai seama că trebuie ascunsă atâta răutate, că dă în clocot, să o întinzi pe toată ființa, înseamnă că lângă răutate, stă țanțoșă prostia. Și apa a tremurat în pahar, aerul, în jur, a murit otrăvit, parcă îmi venea să mă țin de gât să nu mă sufoc. Toți avem momente de răutate, mai o bârfă, mai o replică, mai o ironie, dar o răutate ce nu mai poate fi mascată, care dă pe margini, care transformă un chip oarecum plăcut, într-o grimasă hidoasă, mă face să mă îndoiesc de tot.

La tinerețe, dăm vina pe tinerețe, la bătrânețe, dăm vina pe bătrânețe, dar uneori, o singură clipă ne definește, chiar dacă îmi spun că suntem, fiecare mai mult decât greșelile noastre, suntem, fiecare, mai mult decât un rictus de o clipă. Am mai văzut asta pe unele fețe, s-au mai transformat sub ochii mei alte chipuri, s-au mai zbârcit alte suflete. Nietzsche spunea în Apusul zeilor, ”Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici”. Pe mine, ce nu mă omoară nu mă face mai puternică, poate mai atentă, dar mai fragilă cu siguranță. Orice s-a întâmplat, se poate întâmpla. Trebuie să cenzurez tot ceea ce spun? Trebuie să controlez fiecare cuvânt? Să-mi pun o mască? Alta?

”Numai Dumnezeu are privilegiul să abandoneze” spunea Emil Cioran. ”Oamenii nu pot decât să întoarcă spatele”. Voi întoarce spatele, într-o cutie sub forma unei cuști, unde nu am niciun control asupra a nimic din ce se întâmplă, nu pot decât să întorc spatele. Nu pot să mă prefac că nu am văzut acea față, nu pot nici s-o privesc, nu pot să comunic cu un astfel de om, aș vedea mereu doar fața hidoasă, cred că aș uita că a fost odată un chip plăcut. Este adevărat, o dovadă de bunătate absolută întinsă pe o față, poate că nu o vede nimeni, poate nu o vedeam nici eu, dar o dovadă de răutate parcă la adresa întregii lumi, am văzut-o, o analizez, o descriu, și da, mă tem. Pentru că am mai văzut-o, întinsă, lăbărțată, și altădată!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *