Mă mai ții minte?

Uneori, te mai strig! Cuvintele îmi pleacă năuce de pe buze, parcă alcool din aer și-a croit drum spre sângele lor, și acum bete, denaturate, aleargă prin văzduh, spre tine. Te strigă!

Uneori, gândurile mele te mai caută. Le leg în lanțuri, le pun piatră de moară pe picioare, să stea cuminte în mintea mea, și nu m-ascultă, pornesc sălbatice, ca glonț pornit din armă, aruncă bolovani din cale, urcă munți, colindă ape, undeva trebuie să fii. Și nu ești. Le smulg din mine ca pe buruieni otrăvitoare, le dau foc, vâlvătăi uriașe urcă spre cer, acolo unde mă ridicai odată. Mai simt și acum mirosul tău, mirosul cerului spre care mă înălțai, mai simt și acum căldura brațelor tale. Ești aici? ești acolo? ești? Amintirile se răscolesc în mine, își fac loc spre lumină, se cred muguri crescuți de primăvara timpurie, născuți pe copacii încă goi, se cred flori sălbatice crescute pe albia râurilor, la picioare de stejari falnici, sortiți să le apere. Dar parcă cineva a tăiat copacii din jur și amintirile cresc pustiite, zăpăcite, neștiind soarele spre care să se îndrepte. Simt rana adânc, alerg, fug de amintiri, un cuțit se frământă în mine, tăișul intră până la rana de ieri, sângele de azi se amestecă cu cel vechi, tăișul intră până la rana de săptămâna trecută, sângele de azi și de ieri se amestecă cu sângele și mai vechi, formează fluviu ce curge din mine ca dintr-o pădure neagră, în jurul fluviului, oamenii vorbesc limbi străine, cuvintele nu le cunosc, se miră, îi simt, a izvorât un nou fluviu, spre ce mare va porni? Ce cărări va străbate? Ce pământuri va inunda?

Uneori îmi este dor! Atât de dor, de parcă dorul lumii și-a făcut cuib în mine, aici îi e matca și de aici pleacă spre inimi cunoscute și străine, aducând fericire, dezamăgire, naștere, renaștere. Eu sunt casa dorului, încă sunt. M-am îmbrăcat în negru, mi-am pus panglică neagră la piept să știe lumea că a murit cineva în mine, mi-am luat strigătul în brațe, și gândurile, și amintirile, și dorul, le-am înfășurat în straie albe, semn că au murit curate, neprihănite, le-am condus cu bocet, le-am plâns, le-am jelit, am făcut o groapă în adâncul pădurii, nimeni să nu le găsească, nimeni să nu le dezgroape vreodată, le-am pus ușor, le-am așezat flori la capăt, am aruncat pământ peste ele. Doamne, am strigat cu strigătul ce mi-a mai rămas viu, Doamne, te-am strigat cu gândurile ce nu apucaseră să moară, Doamne, te-am plâns cu lacrimile ce nu se uscaseră încă, Doamne, ia-mă și du-mă unde nu e dor, unde nu e amintire, unde nu e bocet. Du-mă spre ieri, când nu știam să caut, du-mă spre mâine când voi uita, du-mă spre nicăieri și du-mă peste tot, să afle lumea că dorul doare, că amintirile dor, că gândurile sfâșie.

Pe mormântul cald, dorul meu, strigătul, amintirile mele, au înflorit. Au răscolit pământul, s-au zbătut, s-au eliberat din lanțuri, au spart crusta de gheață de deasupra și au ieșit curate, albe, căutându-te încă! Unde este cerul spre care mă ridicai?

Iubitul meu, mă mai ții minte?

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Antuza-Mariaana Antoce · Filologie< Univ "Al I Cuza" IASI
    Cine nu cunoaste durerea unei despartiri ? ! Dar..daca mai e si neasteptata ?…Cati pot insa sa o anunte cu atata extraordinara putere a trairii …pe viu?…Dupa o aparent detasata atitudine, ca un ecou la o straina intamplare, apare nevinovatul"uneori"… soptit ,indiferent …Apoi, zga'ndarul se incinge, trezindu-se, ca, "uneori" gandurile "urca munti, colinda ape…" Valvataile focului in care le arunc, ajung pana la cerul in care " ma urcai altadata "…Nostalgice intrebari se-agita in crescendo , buimacite ;"esti aici? esti acolo? ESTI?… Sinceritatea creste, si iarasi, "uneori", apasa dorul:"de parcă dorul lumii și-a făcut cuib în mine, aici îi e matca și de aici pleacă spre inimi cunoscute și străine, ( …)" SA STIE LUMEA CA A MURIT IN MINE CINEVA" DISPERAREA ADUCE DORINTA DISPARITIEI:"Du-mă spre ieri, când nu știam să caut, du-mă spre mâine când voi uita, du-mă spre nicăieri și du-mă peste tot, să afle lumea că dorul doare, că amintirile dor, că gândurile sfâșie… !" OARE DIN CE FEL DE STARE SUFLETEASCA SA FI IZVORAT
    CUVINTELE:" UNDE este cerul spre care ma ridicai?…Iubitul meu, ma mai tii minte?" Poate, dintr-un dureros repros al durerii… POATE DIN DORINTA DE A SUBLINIA TRAINICIA SENTIMENTULUI EI, CARE IUBESTE CU ADEVARAT, FATA DE GLUMA STRANIE A LUI, DEJA UITATA…SIGUR , DIN DORINTA DE A NU MAI ADMITE ASEMENEA FAPTE …SI IAR, MESAJUL CREATIEI CRISTINEI-MIHAELA BARBU,PRIN FRUMUSETEA SI VALOAREA MORALA SI ARTISTICA, , INALTA SPRE PERFECTIUNE SI SUPERB,RELATAREA! CU ACEEASI ADMIRATIE, SINCERE FELICITARI SI MULTUMIRI1

    Răspunde

    1. Doamnă a sufletului meu, vă mulțumesc pentru cuvintele dumneavoastră. Vă mulțumesc că sunteți mereu alături de mine, că analizați atât de profund ceea ce scriu! Cu plecăciune!

      Răspunde

Lasă un răspuns la Antuza-Maria-Ana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *