Nu azi! Poate altădată!

S-au adunat cuvintele, îmi vin în gât, amare, s-au adunat precum norii pe cer înaintea ploii, înaintea furtunii, s-au adunat și mă apasă, s-au adunat ca mâhnirile, se revarsă peste țărm, mă copleșesc, aș vrea să urlu, dar mi-e teamă de vânt, le duce cui nu trebuie, le țin mai bine în mine, lasă să se adune, poate mâine le voi spulbera, ca pe niște semințe pe câmpuri, primăvara. Poate mâine, poate altădată, poate niciodată. Plouă și tot timpul acesta mi-e sinonim cu rătăcirile mele, apoi cu liniștile mele, apoi cu răbufniri, cu amărăciuni, cu toamne, cu veri, cu ierni. Închid ochii și aș vrea să-mi fie bine. Orice pot să-mi închipui, că sunt zeiță, că sunt vrăjitoare, numai că mi-e bine, când mi-e rău nu pot, numai că mi-e cald când mi-e frig nu pot.

Stau întinsă, ca întotdeauna pe o margine de lume. Vizavi de mine, peste steaua polară, stă visul, acel vis în care mă scufund în somn, acel vis în care pot fi oricine, dar visului îi e teamă să traverseze cerul, și atunci stau trează, întinsă pe un pat de maci, îmi spun compulsiv: ”vine-un moș pe nume Ene/ ce-ți aduce somn în gene”, dar moșul nu vine, și atunci visez cu ochii deschiși, încerc să mă apropii de curcubeu, ridic mâna, îmi imaginez că-l ating, îmi pun aripi albe, sunt înger, pornesc, dar zgomotul din urmă mă trage înapoi. Un scrâșnet de frâne, apoi un claxon, voci repezite, o amintire, un zvâcnet scurt al inimii, un chin… Nu azi. Poate altădată, poate atunci când o să vrei, poate atunci când n-o să vrei, dar lumea, viața își cere drepturile și sunt zile de pace, zile de uitare, zile de sărut, zile de singurătate. Nu azi! Altădată.

Cineva mă întreabă dacă mă simt bine, este o întrebare mai mult formală, ceva din lumea mea, a izbucnit afară, privesc spre buzele care mă întreabă, nu înțeleg nimic, nici un cuvânt, doar văd buzele rotunjindu-se în ” o-uri”, lungindu-se în ”u-uri”, șuierând în”s-uri”, dar ceva nu ajunge la rațiunea mea, nu pot lega literele între ele, ceva le pune piedică. Într-un târziu, înțeleg, dar nu răspund, poate pentru superficialitatea întrebării care nu așteaptă un răspuns, poate pentru că nu știu ce înseamnă bine, ca stare, nu pot diferenția, acum, starea de bine de starea de rău. Ce înseamnă: ” mi-e bine!”? Ce înseamnă: ” mi-e rău!”? Aseară, am tras pătura, am dormit pe jos, nu știu ce căutam, nu știu ce voiam, probabil mi se părea că sunt mai aproape de începuturi, sau de sfârșituri. Aș fi vrut vise, vise calde, colorate, complicate, din care să nu înțeleg nimic, sau vise clare, să iubesc cu putere, să așez sentiment peste sentiment, să mai ridic odată casă pe malul mării din dragoste, din sentimente, să simt, doar să simt, sentimentele să se adune, să se bulucească în mine, să nu știu pe care să-l apuc mai întâi, să-l scot la suprafață, să mă mire puzderia de simțăminte, să le compar cu altele mai vechi, să le găsesc mai frumoase, să le regăsesc mai înalte, mai pline. Dar poate nu azi, altădată!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *