Nu suntem numere!

„Nu suntem numere, suntem liberi,

Suntem foarte vii,

Căci ziua în care vom ceda este

Ziua în care vom muri”.

Nici noi n-am fost numere. Am fost tineri și nu foarte demult, parcă ieri a fost, am ieșit în Piața Universității, ne strigam libertatea, ne strigam dorul de o societate dreaptă, egală, ne strigam tinerețea, ne strigam visurile, Doamne și ce visam! ce viață ne doream! Am fost golani, am fost unii bătuți de mineri, unii am cedat, alții am continuat să strigăm, am continuat să fim tineri, refuzam să fim numere. Am fost și noi ca și voi, mi se pare că nu a trecut prea mult de atunci. Eram tineri, eram entuziaști, voiam să schimbăm lumea, eram nume, nu numere, cântam și noi, plecam prin oraș căutându-ne libertatea, crezând că niciodată nu ne vom schimba. Apoi, rând pe rând au trecut prin viața noastră coloane oficiale, cu lumini, cu claxoane, le-am lăsat, apoi ni s-a părut firesc, am devenit zombie, mergători pe la câte un serviciu, apoi acasă, apoi iar la lucru, fără identitate, fără urcușuri, fără coborâșuri. Ne-am integrat, ne-am adaptat. Am tăcut.

Ne ceartă copiii noștri acum, ne acuză că am tăcut, că am construit un sistem în care ei ard. După ce-am ieșit în stradă, ne-am făcut familii, am făcut copii, nu, nu este o scuză, este o explicație, având copii, am simțit o altfel de responsabilitate și am învățat să tăcem. Ne-am angajat, visam și atunci la o viață curată, la o meserie făcută curat, dar înainte de toate am învățat să tăcem, să acceptăm, pe umerii noștri s-au ridicat puțin câte puțin alții, ne-am cocoșat pe măsură ce au trecut anii și am tăcut. Copiii au crescut, au făcut meditații, urlam acasă dezinvoltura cu care ni se cereau aceste meditații, dar am tăcut. Totul depindea de niște note și nu am vrut copiii noștri să fie afectați, am intrat într-un sistem la care puneam și noi cărămidă lângă cărămidă, tăcând. Am dat cafeluțe la tejghele ca să fim băgați în seamă, am dat câte un parfumel, cumpărat nu din magazine, că era scump, de la diverși care vindeau din ce furau pe dincolo, pe la câte un diriginte, pe la câte un medic, mulți ne-am făcut meseria strâmb, poate nu totdeauna, dar de multe ori, mulți am tăcut primind uneori câte ceva, ce băgam apoi într-un circuit, dădeam mai departe, la un medic, la un profesor, la o tejghea, mă simțeam responsabilă, așa simțeam responsabilitatea față de copiii noștri, așa simțeam că pot să duc familia mai departe, ei, copiii să nu fie afectați. Am tăcut, Doamne, câți au trecut prin viața mea cu coloană oficială!, dar am tăcut, am plecat capul, am plâns în pernă acasă, am mai urcat pe umerii mei pe cineva, am ajutat condiționat sau necondiționat, am acceptat crezând că acasă, copiilor mei le va fi bine, am acceptat girofaruri, motociclete trecute cu viteză prin viața mea, am tăcut. Am devenit un număr! De fapt, în tot timpul ăsta am participat cu bună știință la ridicarea unui sistem ce voia să pună chingi copiilor mei, să-i educe într-un anume fel, să-i dezvolte într-un anume fel, să crească și ei ca noi, să tacă și ei la un moment dat, să pună și ei o cărămidă acestui sistem la un moment dat, să accepte coloana oficială a unui șef, a unui partid, a unui iubit, a unui soț, a unui părinte. Un sistem care voia să-i facă numere. Am intrat într-un cerc vicios, fără să-mi dau seama că eu cu mâna mea îmi transform copiii în numere. Am aflat acum cum corupția ucide, dar nu este numai atât. Minciuna ucide, omisiunea ucide, evitarea ucide, uitarea ucide, acceptarea ucide, tăcerea ucide!

Și tăcerea mea a ucis. Până când toată lumea din jur s-a transformat într-o cifră uriașă ce se derulează prin fața noastră. Câteva zile 27, iar 27, apoi, cu groază am văzut cifra crescând, 28, 29, 34, 35, 45, 46, 47. Alex, Tina, Ionuț, Monica, Andrei, Bogdan, Alexandra, Ayberk, Mavi, Dan, Teodora… I-am învățat pe toți, i-am repetat în fiecare zi ca o luare aminte, au fost copii, poate copii mai mari, dar nu numere.

Ionel, Cristina, Fane, Manu, Irina, Andreea, Oana…. Sunt nume ale celor care au fost acolo, sau puteau să fie acolo, sau în orice alt loc unde pământul s-a oprit din rotire, apoi a devenit o rană sângerândă.

Mi-am iubit copiii in multe feluri, ca pe copii, ca pe prieteni, ca pe colegi de joacă, ca pe adulți cu care discutam. De acum am s-o iau de la capăt, am să învăț să-i iubesc într-un fel nou, într-un fel care să le facă bine, un bine așa cum îl înțeleg ei, nu așa cum îl înțeleg eu. Nu voi mai permite niciodată nimănui să-mi transforme copiii în numere și niciodată nimeni nu va avea voie să alerge cu coloană oficială prin viața lor. Copiii mei sunt liberi!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *