Oameni…

Nu voi mai publica fragmente de roman. Dar mi-e greu să nu mai scriu, să nu mă cert cu lumea străină, cu cerul pe care nu-l mai cunosc, să nu-mi pun întrebări, să nu-mi strig îndoielile.

Oamenii nu sunt interesați de romane fără acțiune, de scrisori de dragoste, de gânduri, de căderi, de ridicări. Oamenii vor fapte, vor dialog, vor certuri și împăcări.

Da, recunosc, o strig în gura mare, îmi recunosc mie, cu capul plecat și cu regret, cartea mea nu a avut succes. Criticii literari au primit-o bine, mi-au scris cronici frumoase, am fost extaziată, dar la oameni nu am avut succes. Dezamăgită? Da! Până la lacrimi, atât de dezamăgită încât caut de câtva timp locuri unde să mă ascund, să nu mă vadă nimeni, să nu fiu nevoită să zâmbesc. Caut cortine căzute unde să pot fi singură. Mi s-a spus să-mi fac reclamă! Nu pot! Nu știu! Mi-e rușine! Probabil nu sunt o luptătoare. Câteodată îmi trece un tremur prin degete, se transformă în frison ce-mi străbate trupul, parcă o frenezie mă cuprinde, mă așez și scriu, scriu, scrisori nesfârșite de dragoste, dialoguri imaginare, scene ce-mi străbat lumile. Apoi mă opresc, pentru cine? Pentru oameni? Oamenii nu mă cunosc, nici eu nu cunosc oamenii, fug uneori, de ei, ca acum, de ce le-aș scrie, de ce le-aș mărturisi eșecurile mele? Pentru mine? Da, poate pentru mine, pentru ca aceste gânduri să rămână, să nu le pierd, să nu le consum, poate că așa știu eu să rămân eu. Poate că așa știu eu să accept oamenii pe care nu-i cunosc, poate că așa știu să mă adaptez în lumea din jur, să pot continua, să pot rezista, cu scris, fără scris, cu cuvinte, fără cuvinte. Uneori fumez. Nu am banca mea, nu am un Macondo al meu, ca Taina, dar poate că nu știu să primesc adevărurile crude fără fum în jurul meu, am senzaţia că mi-este mai uşor, deşi nu mi-este. Mi-e greu să-i simt pe cei de la serviciu aproape, parcă trăiesc o derivă între ei, un naufragiu, parcă am fost aruncată de vânt, de ape pe o insulă pustie, strig, nu mă aude nimeni, sau mă aude câte cineva, dar trece mai departe. Și rămân plutind printre ani, printre pământuri, cad stelele pe mine noaptea, mă confund cu cerul ziua, soarele îmi e prieten, razele îmi usucă părul după ploaie. Singură! În derivă!

Departe de oameni! Departe de cei care mi-au cerut cartea, am pus-o frumos la poștă, încrezătoare, zâmbind, crezând că o să placă. Multe cărți au venit înapoi, nimeni nu s-a dus să le ridice, oameni care nu dau două parale pe sufletul meu. Poate că nimeni nu i-a înștiințat, dar și poșta e făcută tot din oameni care nu dau două parale pe sufletul meu. Asta este povestea cu oamenii. Atunci, prefer să rămân pe insula pustie. Să scriu. Cu cuvinte. Sau fără cuvinte!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Cristina,nu fi dejamagita uneori lumea este un pic mai rea….tu trebuie sa ai incredere in tine in primul rand scrii destul de frumos!Te iubim si te sustinem😚😚😚Fii increzatoare in tine …mult succes!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *