Într-o zi, am realizat că eu sunt cea puternică.

În sensibilitatea mea, în prietenia mea rănită, în dragostea mea, eu am rămas puternică. Am realizat că am crezut și mai cred în mine. Nu mă văd perfectă, ascult ce mi se spune, sunt gata să învăț multe lucruri de la oamenii din jurul meu, eu știu că în agitația și nebunia din jur, unii prieteni sunt liniștea mea și aș vrea să învăț asta, familia este oaza mea de pace și învăț și asta, dar am învățat că așa cum sunt, sunt unică, așa cum fiecare este unic. Când în urma a ceea ce am trăit, nu am blestemat, nu am lovit, nu am încercat să întorc durerea, ci doar am plâns și m-am rugat, doar m-am ascuns și am scris, doar am implorat și am visat, am știut că asta este puterea mea. Nu alta, doar asta, puterea celui care rănit, iubește în continuare. Se folosește cineva de mine? Asta e! Eu continui să mă rog pentru acel cineva. Consideră cineva că nu merit respect, un gram de stimă, câteva cuvinte măcar după ce încearcă să mă rănească? Asta e! Uneori cârma nu este în mâinile mele, pot fi rănită extrem de ușor. Asta e! Eu tot mă încred în oameni. Ce este asta? Resemnare? Interes? Strategie de marketing? Las pe cei din jur să denumească fiecare sentiment și acelea de care uneori se râde, dar care nu au fost alterate nici de ipocrizii, nici de povești contrafăcute, nici de legende scornite. Las pe cei din jur să le denumească după șabloane, după norme, după proceduri. Eu doar le simt.

Nu cer nimănui nimic, nici să mă iubească, nici să mă respecte, de fapt, nici să mă accepte, atâta vreau, să nu încerce nimeni să mă schimbe, pentru că s-ar putea să se pomenească în față  cu o femeie ca oricare alta, comună, banală, sau neiertătoare, vrăjitoare care dă mai departe un măr otrăvit.

Nu toți oamenii sunt ca mine, nici nu cer asta, nici nu vreau asta, sunt momente în care nu am punte către unii și simt că nu-mi trebuie punte către ei. Dar la urmă, puntea tot eu o împletesc, uneori cu trudă, cu răbdare, cu renunțări și cu reveniri.

Sunt oameni care au cămăruțele din inimă, ocupate. Toate,  nu au spațiu liber pentru nimeni, în niciun caz pentru mine. Sunt oameni care văd în orice gest de prietenie un interes, care pun sub semnul suspiciunii orice semn plecat spre ei. Câteodată mă întreb: ”De unde vin oamenii ăștia? Din ce lume? Cine i-a otrăvit așa? ”, dar continui să construiesc punți care uneori se sfărâmă în palma mea,  mă simt ca un fursec pe care cineva îl mai lasă pe marginea farfuriei, lângă cafea, apoi îl înmoaie în ceașcă pentru a-i testa rezistența, fragilitatea. Dar îmi aduc aminte, toate vor trece și bune și rele. Plâng când se rupe puntea? Râd? Nu! Sufăr? Uneori! Îmi pare bine? am scuza în acest fel că am încercat? Îmi pare rău? Mă gândesc la timp irosit aiurea? Nu, nimic din toate astea. Nu construiesc căi spre cineva în bătaie de joc, sunt sinceră, dar de multe ori nici la minuni împărătești nu mă aștept. Dumnezeu mi-a creat o apărătoare în jurul inimii și nu m-a lăsat să-mi fac speranțe în van. Deși…. Dar mă expun.  Parcă m-aș dezbrăca în fața unor oameni ce nu mă vor. Îmi spun că nu trebuie să-mi aduc umbre în ochi pentru ceva ce nu-i al meu, doar a fost efemer în preajma mea. Ridic piloane la poduri, construiesc șosele spre inima unora, de ce o fac? Pentru că am făcut-o dintotdeauna, dar când le văd privirea încruntată, îmi este nedrept în inimă, îmi este trist, îmi este frig, îmi este atât de NU. Și seara, mă înec cu gânduri, nu mă pot ierta pentru nimic, când adorm, visez, dar mi se pare că nu am niciun drept. Și îmi dau seama că încă sunt atât de multe lucruri care îmi răstoarnă ființa toată și îmi alungă liniștea pentru care lupt, of, Doamne, jur că lupt.

Și într-o zi, am realizat că făcând toate astea, eu sunt cea puternică.

În ziua în care am înțeles asta, că eu sunt unică prin puterea mea de a ierta, de a lua mereu de la capăt același drum, când am înțeles că aceia care-mi dăduseră să mușc din mărul pătat, s-au născut așa cum ne naștem toți, curați, senini, inocenți, dar cineva le dăduse și lor un măr înveninat sub o mască de prietenie și toleranță, că n-au putut să ierte, că s-au schimbat, că otrava din măr i-a pervertit, în ziua aceea m-am născut a doua oară. Ca și cum nu trăisem până atunci. Ca și cum nu trecusem prin niciun sentiment, prin nicio ploaie, prin niciun soare. Am trecut ca orice nou născut prin dureri, prin derută, nu știam ce se întâmplă, de ce mediul meu este perturbat, dar m-am născut. Am învățat să fac primii pași, apoi am vorbit, primul meu cuvânt n-a mai fost ”mama”, părinții mei obosiseră, nu mai avuseseră răbdare să mă nasc a doua oară, plecaseră și atunci a trebuit să înventez cuvinte noi pe care să le rostesc, apoi să le scriu. Am înventat iubirea, am scris iubirea, am descoperit că nimic nu te înalță ca iubirea. Că viața mea de la izvoare până la vărsare în marea albastră și adâncă, până la ridicarea la cerul fără sfârșit este iubire. Doar iubire. Chiar și pentru cei care nu mă iubesc. Nu mai stau cu spatele la nimeni, nici la cei care m-au rănit, mi-au aruncat cuvinte grele, acuzații aproape de nedus în spate, stau cu fața la lume, stau cu fața la oameni, am încredere în toți, îi iubesc pe toți. Pentru că eu sunt cea puternică, pentru că sunt unică.

Spune-ți părerea

comments