Probleme….

 

După un puci de câteva zile, am crezut că primăvara a detronat iarna, că a mai lăsat-o să bântuie noaptea, ca o nălucă pe un vapor eșuat. Dar iarna perversă s-a întors, sau o primăvară plângăcioasă, răsfățată și aproape antipatică s-a instalat în locul celei pe care am așteptat-o. Primăvară mofturoasă, mai că vrea, mai că se lasă, până la urmă, șontâc, șontâc, a venit. Dar zilele sunt neguroase, soarele se lasă râvnit, la prânz, cerul se apropie atât de mult de pământ, aerul se îngustează, chiar și dangătul clopotului de la biserică străpunge greu ceața densă, ajunge greu la urechi, trecătorii umblă grăbiți, cu umerii lăsați, împovărați de viață? de parcă duc în spinare tot globul. Într-un colț al cerului, întors cu spatele, rușinat și parcă ascuns de orice privire, un nor întunecat plânge.
Percep, probabil ca toți oamenii, această apăsare a norilor, ca pe o problemă a mea, pe care nu știu să o rezolv, nu știu de unde să încep, cum să încep. Mă scutur ca de o grijă, de fapt, este doar vreme urâtă, schimonosită. Cobor să iau o pâine, la colțul străzii, stând cu fundul direct pe scara unui bloc, un bărbat bine făcut, aranjat, la costum și la cravată, totuși dezordonat, nu murdar, doar puțin răvășit, de parcă trecuse o pală de vânt și îi zburase cravata, îi desfăcuse câțiva nasturi de la cămașă, și, ciudat, cu o doză de bere în mână, în rest, parcă scos din pachet. Trec pe lângă el, încet, parcă strecurându-mă, uitându-mă cu coada ochiului, cercetându-l. Nici nu mă observă, ochii îi sunt fixați obsesiv pe un punct numai de el știut. Ceva nu se leagă. Statul pe scară, berea, nu prea se asortează cu pantalonii la dungă, cu cravata. Am văzut zilele trecute la știri, cum un bărbat căzut în stradă este ocolit de toți, nimeni nu se oprește să-l întrebe dacă îi e rău, nimeni nu se uită, parcă este o pată neagră pe zăpada albă, ceva ce trebuie ascuns sub preș. Și da, îi era rău. Așadar, ca un bun samaritean, mă întorc doi pași, mă aplec, el mă observă, în sfârșit!, întreb: ”sunteți bine?”, el se uită nedumerit la mine, ”fizic, sunt bine, restul, mai vedem!”. ”îmi pare rău!, spun, pot să vă ajut?”. Zâmbește trist, eteric, ”azi, nu mă pot ajuta nici eu, poate mâine!”. Plec, cu capul plecat, uite, frate, probleme, nu vremea grea! Mă simt vinovată, cine știe ce griji o avea, ce șocuri a luat, ce răni își oblojește. 
Probleme, momentul acela când nu știi ce te-a lovit, acum un minut erai bine, acum se prăbușește pământul peste tine, uneori, dacă depășești clipa, multe se rezolvă de la sine, nu toate, dar multe, dar acel moment, acel negru moment când afli ceva, când ți se spune ceva, când ceva sau cineva te amenință, sau amenință stabilitatea, liniștea în care te legănai. Acel moment când totul în jur e negru și ți se pare că lumina, chiar cu viteza ei de nedepășit, nu va ajunge niciodată la tine, când tragismul situației e atât de acut încât mușcă din tine cu dinți flămânzi de lup, umerii ți se apleacă, fruntea coboară, totul e în hău, în întuneric, da, cine a spus că viteza întunericului e mai mare decât a luminii, a avut dreptate, inima devine brusc grea, atât de grea încât nu mai poți s-o duci, ai vrea doar să dormi, să așezi greutatea inimii pe o pernă, să o sufoci, tu, doar să dormi, să uiți, să te pierzi. Ai trăit asta? Cu siguranță! La orice vârstă problemele sunt probleme, și mi-aduc aminte, acum, cum ni se spunea, așa cum și noi spunem copiilor noștri: ”astea nu sunt probleme, lasă că vezi tu probleme când vei fi mare, adult, când vei avea familie, serviciu, copii…”. și mă gândesc acum cu dor, cu nostalgie, la momentul acela, prin clasa a 7-a, când am luat un 8 la istorie. Știusem, învățasem, îmi plăcea istoria și profuʼ știa că-mi place, îi răspunsesem la întrebări, chiar nu pricepeam ce voia mai mult. Eram năucă, 8? Cum voi putea explica acasă? Cum am să-mi refac media? Ce voia mai mult? Oscilam între furie și șoc! Am trăit câteva zile cu o inimă de ocnaș, săpată în piatră grea, nu găseam sub nicio formă momentul potrivit, eram închisă într-o colivie, mă zbăteam, nu dormeam, dacă mi-ar fi spus cineva că aia nu e problemă, l-aș fi lovit, l-aș fi mușcat, l-aș fi rănit. Atunci, ce naiba e aia o problemă? După câteva zile, am clacat, m-am pus pe plâns, și am mărturisit cu sufletul în genunchi, marea crimă: am luat un 8. Mama a încremenit cu mâna la gură, am crezut eu atunci, de spaima notei, acum cred că doar realizând ce lanțuri îmi pusesem singură la brâu. M-am eliberat, nu am făcut ani grei în temniță, dar spovedania mi-a adus așa o liniște, cum nu credeam că am să mai trăiesc. Da, problema se rezolvase doar mărturisind. Am trăit cu sabia lui Damocles deasupra capului în multe momente de atunci, au fost clipe în care am crezut că lumea nu va mai fi niciodată la fel, am crezut de multe ori că se apropie sfârșitul, de multe ori, doar făceam presupuneri din care se nășteau convingerile, uriașe convingeri, tragice, dramatice, dar treceau și realizam că imaginația se joacă de multe ori cu mintea și cu inima mea. De câte ori am căutam răspunsuri la întrebări, de câte ori o privire am luat-o ca fiind dragostea totală, și eu trăiam tragedia Damei cu Camelii, ucisă de o boală urâtă, înainte de a ști ce înseamnă un sărut adevărat! De câte ori am încercat să echilibrez balanța asta punând pe un taler răspunsul la întrebarea de pe talerul celălalt, și fiecare întrebare o vedeam ca pe o problemă de nerezolvat? Da, mai târziu am râs de gravitatea închipuită a fiecărei situații, dar clipa aceea când timpul se dizolvă, când cristale de gheață ți se scurg pe tâmple, când palmele sunt fierbinți, deși e iarnă cruntă afară, când problema ta încovoiază Pământul, și acesta, lăsat într-un genunchi parcă icnește încercând să se ridice cu problema ta în spinare… da, spune-i unui copil că teza de mâine nu e o problemă, spune-i unui adolescent că trădarea iubitei au mai trăit-o și alții, spune-i unei fete că minciuna o s-o mai audă și altădată, spune-i unei mame că răceala copilului e trecătoare, și fiecare se va uita la tine ca la un nebun, ce parcă n-a trăit viața asta cum trebuie!
Probleme, în orice moment de timp, problema este problemă, poate mâine o vei uita, poimâine vei râde de ea, dar acum e stringentă, și doare, inima e grea, daaa, orice vârstă ai avea!

 

Spune-ți părerea

comments

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *