Rămas bun, doamna profesoară!

Mă opresc astăzi, din povestea mea, doar astăzi. Este o zi tristă, o doamnă profesoară a trecut pragul spre nemurire, și vreau această postare să o dedic domniei sale.

Anul trecut, pe 28 mai, am fost la Irina, la festivitatea de absolvire a Facultății de Comunicare și Relații Publice, București. Emoționant. Multe aniversări.. 150 de ani de la înființarea facultății, 20 de ani de la înființarea catedrei, 70 de ani de viață pentru dl. profesor Mihai Dinu, un monstru sacru al comunicării. Și la final, d-na profesoară Adela Rogojinaru. Această doamnă avea o poveste. Doamna Rogojinaru era director de departament. A fost o persoană rece cu toți cei din jur. Cu colegii, cu studenții, probabil cu cei din familie, posibil cu prietenii. Cei din jur se legau greu de doamna. Era uneori ironică, sarcastică, nu zâmbea, nu accepta povești, nu accepta de fapt pe oricine lângă ea. Studenții îi știau de frică, picau pe capete la examene. Unii colegi o ocoleau. Citesc ceea ce scriu acum și mă întreb de ce? De ce era doamna așa? Dar știu povestea și știu și rostul lui Dumnezeu în această poveste. Când Irina era în anul II, asta după un an I îngrozitor, cu restanțe, cu orice solicitare respinsă, cu cereri refuzate, cu studenți care aproape fugeau din calea ei, cu alți profesori care refuzau să apeleze la ea, să îi ceară informații măcar, doamna Rogojinaru a făcut un cancer de piele extrem de agresiv. A lipsit o perioadă de timp, a făcut ceva tratamente și s-a auzit că nimic nu a avut niciun efect. Și copiii, colegi de-ai Irinei, cei pe care ea îi respingea, îi gonea și îi trata uneori urât, au uitat tot. S-au unit, au inițiat o campanie de sprijinire, cu bannere prin toată facultatea, cu mesaje pe Facebook, sau trimise de ei prin email, au strâns bani, au făcut chetă pe la rude pe la prieteni, au postat mesaje pe net, au intrat cu tupeu în birourile celor cu bani, au fost dați afară pe ușă și au reintrat pe geam, au insistat, au uitat să mănânce, au uitat să doarmă și după câteva luni de muncă asiduă, au reușit. Au strâns o sumă mare de bani pe care au dăruit-o doamnei pentru un tratament în Turcia. A plecat și s-a întors după șase luni. Complet transformată. Omul acesta care nu știa să râdă, a venit zâmbind, vorbea cu toată lumea, spunea glume, accepta glume, studenții au văzut-o veselă, a venit la absolvire, altădată refuza să participe la alte întâlniri, era cu totul și cu totul altă persoană. A venit la festivitatea de absolvire și chiar la bal.

Când toate discursurile s-au terminat a vrut și ea să spună câteva cuvinte. S-a dus la pupitru și a început: Dragi părinți, copiii voștri mi-au salvat viața! Era plină de emoție, plângea, era, probabil, ea cea adevărată.

Eram cu lacrimile în ochi și eu și alți părinți, colegii de la catedră, studenții…

Copiii iertaseră, așa cum numai ei știu să facă. S-au mobilizat cu curaj, cu avânt, cu optimism, respingând eșecul, refuzând un răspuns negativ, dezaprobând orice rezultat neașteptat.

Nu s-au lăsat influențați de cei bătrâni, de părinți, de negativismul altor generații..

Au fost ajutați de Universitate, au fost sprijiniți de profesori și cu toții, cei care au dus această campanie au reușit să prelungească o viață căreia i se dădeau doar câteva luni. Cu toții au fost exemplu de curaj, de iertare, de dăruire, au schimbat lumea în bine, au refuzat să accepte că ceva nu se poate, poate nu au avut experiență, au avut însă curaj, nu s-au lăsat influențați, dar au avut dăruire, nu aveau răspunsuri, dar aveau întrebări. Și au reușit să prelungească atât cât a vrut Dumnezeu o viață, să facă dintr-un om izolat, un om care a trăit frumos, zâmbind, având poate mii de prieteni în jur, știuți și neștiuți. Și cei de lângă ea, au învățat să o iubească, să o prețuiască, să o respecte, să dea la o parte cortina sub care se ascundea un suflet sensibil, un univers pe care încerca să-l tăinuiască, numai Dumnezeu poate ști de ce…

Am învățat o lecție de viață, și de la cei care au ajutat și au arătat că se poate, și o lecție de viață pentru că am învățat de la doamna profesoară că oricine se poate schimba, că poate râde, când sufletul îi plânge, că poate fi solidar cu cei din jur, că poate să trăiască frumos.

Azi noapte la ora două, doamna profesoară Adela Rogojinaru a trecut în lumea umbrelor. Copiii care v-au ajutat, colegii, părinții care au fost atunci în sală, nu vă vor uita, cu toții ne rugăm pentru odihnă veșnică. Rămas bun, draga noastră doamna profesoară. Drum bun până la Dumnezeu!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Sunt pur si simplu muta de uimire cata sensibilitate si creatie ………
    Este o delectare imensa pentru mine sa pot citi povestioarele tale.
    Sunt superbe, sublime, exceptionale…… si nu-mi mai gasesc cuvintele……

    Răspunde

    1. Din tot sufletul îți mulțumesc, Mirela. Atunci urmărește-o pe Taina până la sfârșit. Vei avea surprize.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *