Duminică dimineața. Aș fi vrut să mai stau în pat, să mai trag de timp, dar după câteva foieli, simt o ușoară durere de cap. Toamna mă ia, ca întotdeauna peste picior, mă întoarce cum vrea ea, trec rapid de la bună dispoziție la o stare generală proastă, parcă se îneacă lumea în jurul meu, nu mai am aer să respir și panica pune iar stăpânire pe mine. Mi-e teamă că-mi voi începe iar ziua cu o migrenă. Nu, nu duminica! Mă îndrept către baie târșindu-mi papucii. Mă privesc în oglindă, sunt masochist, arăt groaznic, dar nu vreau să-mi iau ochii de la mine, ca și cum aș vrea să mă satur, să-mi fie greață de imaginea mea. Mă privesc, trăsătură cu trăsătură, cearcăne adânci sub ochi, cineva le-a sculptat ca în piatră, griul închis al ochilor a căpătat nuanțe mai deschise, părul complet alb, prea alb, alții la vârsta mea mai au fire negre, părul meu s-a încăpățânat pe drumul acesta, al zăpezii, riduri îmi taie fața ca niște brazde, după țigări fumate în neștire, anii își spun mai repede cuvântul. Am început să-mi arăt vârsta, nu chiar cu totul, dar mă apropii. Asta îmi crează o stare de nervozitate și spontan, dau un ghiont oglinzii vinovate. Dar nu se schimbă nimic, aceeași față se uită la mine, obosită, iritată.

Nici cafeaua nu reușește să mă binedispună, îmi propun de luni de zile să mă las de fumat, dar nu reușesc, apare mereu câte ceva, sau fac eu ceva să apară, intenționat măresc stresul, implicarea în diverse probleme și amân, amân la nesfârșit și fumez din anii mei, din timpul meu, din viața mea. Nu sunt expert în ale vieţii, la vârsta mea e ciudat, ar fi trebuit să cunosc viața pe toate laturile, dar încă diverse momente continuă să mă surprindă, să mă ia nepregătit, aproape mă saltă incapabil să reacționez, dacă aş fi specialist în oameni, în tot ce cuprinde traiul meu pe pământ probabil că nu aş coborî din birou la câteva ore după ce m-am lăsat de fumat pentru a treia oară săptămâna asta, să-mi cumpăr ţigări, nu ştiu să trec prin anumite momente, nu ştiu să accept anumite adevăruri fără o ţigară. Cu tot părul meu alb, sunt încă vulnerabil la viață. Sunt bărbat, e greu să-mi recunosc mie la anii mei că viața încă mă ia prin surprindere, că încă am slăbiciuni cărora nu le pot face față, sau nu din prima. Mai ales toamna. Mai ales duminica dimineața, când nici măcar cafeaua nu reușește să mă binedispună.

Pe o poliță de deasupra frigiderului, plină cu tot soiul de nimicuri, o poză mică îmi reține privirea. Mama, cum era odată, în putere. I se spusese că nu poate face copii și când își luase gândul, am apărut eu. M-a numit Adam, ca la începuturi, fiind convinsă că voi rămâne unica bucurie a casei. Au mai apărut două după mine, un frate și apoi o soră. S-a gândit că numele meu îmi va face drum prin viață, stau și o privesc pe mama și mă gândesc câtă naivitate, un nume, un simplu nume să-ți facă loc printre oameni, chiar dacă este primul nume!

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments