(Fragment de roman)
Stau, oarecum stânjenit de buchetul de flori, pe peron. Un buchet de flori, în gară, n-ar trebui să stârnească reacții. Mă gândeam că lumea e grăbită, se agită, oamenii se ciocnesc unul de altul, n-or să aibă timp să mă observe. Dar parcă sunt luat în ochi de fiecare trecător, privirea fiecăruia se plimbă grăbit de jos în sus, mi se analizează costumul, cravata, batista pusă la piept, fularul alb pe care l-am vrut nonșalant peste pardesiu, apoi ultima privire spre buchetul de flori. Zâmbete îngăduitoare sau ironice. Mă simt stingher. Trenul întârzie, vine de undeva din Ardeal, trece prin iarnă, prin nămeți obosiți, deja așteptându-și odihna, ajunge aici, în primăvară. Nu m-am putut abține, în întârzierea asta, în stinghereala mea, în emoțiile și agitația din jur, mi-am cumpărat un pachet de țigări. Am rugat-o pe doamna de la chioșc să-mi citească pe etichete, am luat ceva slab, mi-am zis că nu-mi fac rău, dar știu că fumul va ajunge în sânge rapid, năpădindu-mi plămânii. Simt o vină, simt și o ușurare. Dincolo de fum nu mai există oameni pe peron, nimeni nu se mai uită mirat la mine. Sunt doar fum. Îl trag cu nesaț, îl îndes în mine, aș vrea să sar, să se așeze mai bine în plămâni, să las loc la alt fum. Și peste tot în jur, peste fum, peste oameni, peste buchetul de flori, simt încă genunchii tremurând. După atâtea vârste, după atâtea vieți, vine Eva. Aud șarpele sâsâind în spate și zgomotul din gânduri îmi ridică sângele spre inimă. Mi-am imaginat-o mereu frumoasă, uneori brunetă, alteori blondă, câteodată roșcată, însă întotdeauna frumoasă. Aș putea s-o iubesc și ștearsă, fadă, sau eu știu? șchiopătând, sau fără o mână, dar o vreau frumoasă, este cântecul meu de lebădă, este poate iubirea de final, Titanicul se va scufunda și pe puntea lui eu vreau o femeie frumoasă, făcându-mi cu mâna. Femeia de final. Care-mi face șarpele să sâsâie în spate, care-mi face sângele să-mi urce în obraji.
Sunt liber, măcar pentru câteva zile sunt liber, nu mai trebuie să fiu fericit când îmi spune Crina să fiu fericit, să tac atunci când tace ea, să vorbesc când crede ea că trebuie să vorbesc, să fiu trist dacă ea e tristă. Nu mai trebuie să mă rânduiesc în ordinea creată de ea, câteva zile voi trăi bezmetic, voi dormi când vreau, mă voi trezi la prânz, voi mânca doar covrigi, voi goni ideea de diete, de regimuri, voi gusta viața, o voi gusta pe îndelete, o voi savura, voi mesteca încet din ea, o voi înghiți alene, sau o voi mesteca repede să mai iau o porție, și încă, și încă. De aceea, Eva trebuie să fie frumoasă, să fie fierbinte, să mă încălzească după ierni lungi, după ce sângele meu a înghețat, uitând să mai pulseze, inima mea a uitat să bată, a rămas înțepenită, agățată undeva prin mine, nici nu mai știu unde o țin, o simt doar acum când bate, și bate cu furie, frustrată de privirile din jur, mâniată de întârzierea trenului dintre ierni, nerăbdătoare s-o aibă pe Eva.
(Va urma)