Mă îndrept spre casa părintească. Alerg, iau curbele cu viteză, urc pante, cobor răspântii, vreau să ajung ca la o fântână cu apă vie. Am senzația că acolo mă voi aduna, mă voi scădea, mă voi culege și reculege, ce va ieși din mine, după toată operația ce vreau să mi-o fac, operație pe inimă deschisă, fără anestezie și surogate care să-mi cruțe durerea, cine va ieși din mine, va continua să trăiască în locul meu, eu nu voi mai fi. Vreau să mor și să înviu acolo unde m-am născut, lângă crucile celor care m-au născut.
Stau acum în fața casei. E frig, mi-am dat șapca jos, o țin ca țăranii, morfolind-o în mâini duminica, la biserică. E pustiu. E bine. Dacă cineva m-ar întreba de vorbă, cuvintele mi-ar fi mute, le-am pierdut undeva, pe drum, la vreo răspântie, le-am aruncat din mersul mașinii, știind că aici trebuie să vin șoptind. Un cuțit se zvârcolește în mine, refăcând rana veche, de-o vârstă cu Pământul. Casa nu mai e a mea, nimic nu mai e al meu, nimic, nimic din ce-am trăit, din ce-am avut, din ce-am copilărit nu mai e al meu și un strigăt de disperare se ridică din mine. Am vândut tot, înnebunit să uit, sfâșiat între trecut și prezent, crezând, sperând că vând și durerea că nu-i mai am pe cei dragi. Am vrut să vând amintirea, reîntoarcerea, trecutul, cu totul. Am păstrat doar o căciulă pe care o purta mama în ultimele zile și Magazinul Istoric ce-l citea tata când l-am găsit dormind liniștit și senin somn de înger, ultimul somn. În rest, nu mai am nimic și stau acum în fața casei mele, casei în care m-am născut, casa în care am devenit eu, și nu pot să intru. Stau ca în fața vieții mele, închisă cu o poartă de fier și nu pot intra să văd cotloanele dragi, să mă ascund după bradul de iarnă, să o iau pe mama de mână să-mi sufle peste rana făcută la joacă, să stau în spatele tatei așteptând cu sufletul la gură să găsească în cărți, răspunsul pe care-l caută la cercetările lui. Stau în fața vieții mele, închisă cu ușă grea, cu lacăte, cu chei pe care le-am aruncat și nu mai pot intra. Doar privesc din afară, privesc tot ce-am trăit, privesc tot ce aș fi putut fi, tot ce mi-aș fi dorit să fiu. Am avut cărți bune în mână, nu le-am știut folosi. Le-am vândut, cum mi-am vândut casa, cum mi-am vândut viața. Și singurul loc în care puteam deveni eu, nu-l mai am, singurul loc unde puteam sta în genunchi și striga la îngerii din ceruri, singurul loc unde puteam să mă reculeg, să mă împart în fragmente mici și să le adun, piesă cu piesă, bucățică cu bucățică să mă reîntregesc, l-am vândut. Și plâng, plâng cu lacrimi vechi, oprite de-a lungul anilor, împiedicate să curgă din timpuri de care am uitat, plâng cu lacrimi vechi amestecate cu altele noi, acum inventate, acum învățate, și în fața casei ce mi-a fost leagăn și cuib, mă las în genunchi, morfolind șapca în mână, ca bătrânii duminica, la biserică. Plâng cu lacrimi uitate, cu fața spre cer, cu chipul mamei mele în față, cu cuvintele ei în urechi, cu mâna ei pe obrazul meu.
Am tot ce și-ar dori un om pe pământ, casa mea, mașina mea, femeia mea, copiii mei, munca mea, dar stau în genunchi și plâng pentru că nu mai am rădăcini. Plâng deriva, plâng dezrădăcinarea, nimic din ce-a fost nu mai e, nimic din ce-ar fi putut să fie nu e!
(Va urma)