Femeia din vis…

În timp, ne obișnuisem unul cu altul, o curtam în virtutea inerției, ea încetase de a mai fi o țintă pentru mine, dar îmi era greu să mă desprind de anturajul format, îmi devenise prea familiară privirea invidioasă a celorlalți bărbați, mă învățasem să fiu cocoș, ea știa, intuia asta, se apropia din ce în ce mai mult de mine, eu mă transformam într-o pradă pentru ea. Eu eram de acum, o frontieră ce trebuia trecută. Și nu numai pe jumătate, trupește, trupește ne avusesem, chiar mai repede decât aș fi vrut, ea mă voia cu totul, îmi voia sufletul, mă voia răpus, îndrăgostit ireversibil de ea. A sfârșit prin a se îndrăgosti ea, nu știu de fapt dacă îndrăgostire se poate numi sau dependență, cred că devenise dependentă de ceea ce simțea lângă mine, de ceea ce știa că simt eu lângă ea, de orgoliul meu gâdilat de invidia altor bărbați, îi făcea plăcere să fie instrumentul care provoacă zgândărirea orgoliului meu. Lupta se terminase. Ne obișnuisem atât de mult unul lângă altul, încât am intrat firesc pe traiectoria oricărui bărbat în apropierea vârstei de 30 de ani. Cineva la un moment dat a spus, auzind numele noastre: ”Hm, Adam și Crina, nu prea merge!”. Cu adevărat nici n-a mers, undeva în inima mea. Am simțit mereu acolo, o piedică, se opunea obișnuinței, se opunea legăturii stabile, dar am trecut peste orice obstacol pus de propria-mi inimă și am continuat, legalizând într-un final relația noastră renunțând să aștept o himeră, o femeie din vis.

Am avut întotdeauna succes la femei, mama m-a învățat să fiu curtenitor, probabil își dorea să fie fiul ei ceea ce nu putuse tata să fie. Muncea mult tata, o iubea pe mama și aș băga mâna în foc că altă femeie n-a existat niciodată în viața lui, dar era dedicat cu totul muncii de cercetare, citea imens în timpul liber și nu avea timp de răsfăț. Nu cred că vedea femeia decât ca pe un obiect de studiu, le încadra în tipologii, ca pe niște obiecte, le clasifica, nu le observa mijlocul de trestie, sau bujorii desfăcuți în obraji. Așa că am fost educat să fiu curtenitor, în masa de adolescenți grăbiți, apoi de tineri grăbiți spre un țel, spre un ideal, eu eram altfel. Cine mai avea timp să deschidă portiera la mașină unei femei, cine mai avea timp să tragă scaunul iubitei la restaurant, sau să-i ia bagajul, oricât de mic, sau să-i ridice batista căzută? Eu aveam timp pentru toate astea, le învățasem, le exersasem, intraseră în felul meu de a fi, nu era un efort. Dar lecțiile primite de la mama, mă duseseră și spre un oarecare sentimentalism. Cuceream femeile ușor, atât de ușor, încât devenea un reflex. Câteva cuvinte frumoase, un trandafir, o poezie spusă pe o bancă pe înserat, apoi eram practic târât spre pat. Cedam, dar nu-mi doream cu totul acea femeie. Nu patul era țelul meu, da, îmi plăcea dragostea fizică, oricărui tânăr îi place, dar drumul era prea scurt, efortul aproape nu-l simțeam, mi-ar fi plăcut să joc jocul dragostei, aș fi vrut priviri pe ascuns, aș fi vrut atingeri din întâmplare, ochi plecați, roșu în obraji, plimbări, cuvinte cu dublu înțeles, întrebări, îndoieli, un vis în care să-mi imaginez primul sărut, mai apoi buzele apropiindu-se și în realitate. Voiam să mă lupt pentru o iubire, să fac un efort, dar când întârziam voit drumul spre cearceafuri, când trăgeam de timp folosind diverse pretexte și făceam asta cu femeile care-mi plăceau cât de cât, se opreau brusc, mă întrebau: ”Am greșit cu ceva? Nu-ți plac?”, da, era clar că toate credeau că asta-mi doresc, dragostea fizică și asta-mi ofereau ca să mă cucerească, uitând de fapt, să fie femei. Urma apoi o perioadă în care se comportau ca pereche a mea, îmi stabileau programul următor, se supărau dacă nu-l respectam, iar eu nu mai știam cum să ies din cursă fără să jignesc.

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.