Mă operez. O chestie apărută din senin care trebuie extirpată. O rană? O bucată de carne, de unde o fi apărut? Nu m-a întrebat nimic, doar a apărut și a crescut, poate dacă se invita, o lăsam acolo, să crească cuminte, să mă cuprindă, să mă acopere, poate este mai puțin ridată ca pielea mea, mai puțin îmbătrânită ca inima mea, mai puțin blazată, dar așa venită pe nepoftite, mă irită, ca toți nepoftiții și am s-o scot. M-au îmbrăcat într-o rochie portocalie, în salonul de așteptare sunt doar bărbați, femeile sunt într-un salon alăturat, par oarecum normale, bărbații părem caraghioși cu pelerinele acelea colorate strident, parcă suntem la o paradă, iar eu mă simt ca și cum am aripi uriașe. Când ridic mâna, aripile fâlfâie, mă așteptam să mă ridic, dar derutat, rămân lipit de gresia rece. Sunt agitat, mă plimb de colo colo, mă așez, mă ridic, iar un domn în vârstă, mofluz, se uită nedumerit la încercările mele de a mă ridica. Apoi, deodată, cu năduf: ”Stai, dom’le locului, că ne amețești!”. Mă potolesc pentru ceva timp, apoi nervos, o iau pe coridoare, până când zâmbetele ironice ale unor tineri mă trimit înapoi în salonul de așteptare. Mă așez, însă picioarele-mi joacă șotron și nu pot înțelege cum ceilalți stau așa imobilizați. Unul se uită fix în tavan, dacă n-ar fi pelerina portocalie ridicându-se în ritmul respirației, și, din când în când mișcarea pleoapelor, aș fi crezut că deja a trecut în lumea umbrelor. Altul, se uită pe geam, stă cuminte cu picioarele strânse unul lângă celălalt, cu mâinile așezate ca la rugăciune, cel care mă apostrofase, mă urmărește încruntat, îi par, probabil ca o muscă sâcâietoare. Apare o asistentă și-mi spune să mă pregătesc, ciudat, mă tot pregătesc de ceva timp, dar tot nepregătit sunt, cum te poți pregăti pentru a scoate ceva din tine? O întreb, fără legătură: ”De ce nu aveți icoane pe pereți?”, mirată, îmi răspunde: ”un pacient ne-a atras atenția că pe lumea asta există și atei și icoanele îi deranjează!”. Pleacă, nu mai apuc să-i răspund, dar gândesc că ateii pot să-și ferească privirea, să privească pe geam, în tavan, dar cei care acum se uită în gol, în tavan sau pe geam, ar fi privit icoana. Unii au nevoie de un punct de sprijin, dacă aș fi avut un punct în care să privesc, poate nu m-aș mai agita prin salon. Răspunsul asistentei provoacă proteste în salon, dar nu mai apuc să intervin, o fetișcană frumoasă vine cu un scaun cu rotile, instinctiv, îmi aranjez părul, îmi scot ochelarii, mă așez și plec spre neant. Acum simt teama, poate că o simțisem mai demult, era ascunsă în mine, dar refuzam să o scot la suprafață, doar pașii mei bezmetici prin salon o deconspirau. Stau întins pe pat, mi se pune o mască pe față, un medic îmi vorbește blând, stau cu ochii lipiți de un aparat, arată ritmic un număr, aș vrea să întreb ce înseamnă, 80, apoi 79, 77, 75… scade mereu, medicul mă întreabă ceva, nu știu exact ce, dacă sunt amețit? dau din cap, o panică mă cuprinde, îmi simt pulsul în gât, inima vrea să iasă din căușul ei, caută scăpare de la o moarte nepregătită, dacă nu mă mai trezesc? dacă rana deja m-a acoperit? dacă e prea târziu? Îmi vine în minte întâmplarea mea nespusă din ajunul anului nou, nu, cu siguranță mă voi trezi, o întâmplare nu vine și pleacă, nu te lasă baltă, așa, ca un om, trebuie să aibă un rost, cu siguranță mă voi trezi, măcar numai ca să aflu rostul întâmplării. Aparatul arată 70, 69… liniște, pace…
(Va urma)