Ani de zile, același traseu cu fiecare, când a apărut Crina eram deja obosit să mai aștept, eram convins că așa sunt femeile, cel puțin cele pe care le cunoscusem eu. Crina a fost la fel, a crezut că o vreau fizic și am avut-o rapid. Dar ea avea un atu, era frumoasă, era superbă și ceea ce simțeam intrând cu ea într-un local, orgoliul meu gâdilat la maxim, vanitatea mea de bărbat, având femeia cea mai râvnită, mă făcea să uit de ușurința cu care-mi cedase. De fapt, nu aveam un etalon, femeia X care m-a refuzat, nu aveam termen de comparație, nu în ultimii ani, comparația rămăsese undeva, ascunsă în ani și amintirea nu voia s-o scoată la suprafață. Renunțasem să mai cred într-o altfel de femeie. Mă gândeam că femeia în sine acceptă jocul dragostei în adolescență, apoi maturizarea aduce cu ea dorința de întemeiere a unei legături, a unei familii și jocul dragostei rămânea în urmă, parte a altei vârste. Am acceptat ca o normalitate asta, am încercat să prelungesc drumul spre trup și la Crina, am tărăgănat, am refuzat o întâlnire, două, am pretextat că sunt bolnav, s-a simțit jignită, respinsă și am ajuns repede la unirea trupurilor, obișnuită, fără focuri de artificii. O unire ca după o primă întâlnire cu cineva, nedorită mult timp, neașteptată cu lacrimi în ochi, nerugată în genunchi, nesuspinată, neplânsă. La un timp, ne-am căsătorit, dar tatonarea asta, pretextele de întârziere au făcut-o să mă numească romantic incurabil și așa am rămas până în ziua de astăzi în poveștile și amintirile ei, ”romanticul meu incurabil”, fără să realizeze, fără să stea să judece prea mult că de fapt, dacă eram un romantic incurabil nu m-aș fi căsătorit niciodată cu ea, cu toată frumusețea ei. Aș fi așteptat, probabil degeaba, acea femeie care să mă accepte și să mă respingă, să mă caute și să mă alunge, să mă vrea și să mă gonească, să se apropie și să se depărteze. Dar aș fi așteptat. Aș fi vrut acei fluturi de care citeam peste tot, da, nici nu mai știam dacă este o figură de stil, dar voiam ceva, o zvâcnire a inimii în momentul în care cunoșteam pe cineva, o zbatere, o dorință spre zbor. Dar fluturii rămâneau amorțiți, undeva în mine, așteptând să iasă din cocon. Mai ieșiseră o singură dată la lumină, de aceea credeam în zbaterea lor. Eram în liceu, patru ani coleg cu o fată, simplă, aproape ștearsă, chiar plinuță, nu se băga în jocurile adolescenței, rămânea pe tușă, doar urmărea, uneori comenta, dar când râdea, i se lumina fața și obrajii căpătau gropițe. Cumplită ironie, o chema Liana, dar fizic nu avea absolut nimic asemănător cu o liană mlădioasă, șerpuitoare, era chiar băiețoasă, iar mie îmi plăcea feminitatea la o fată, delicatețea. Nu știu ce m-a atras la ea prima dată, după atâția ani în care aproape n-o observasem. M-am așezat cu ea în bancă din întâmplare, am râs toată ora, avea un simț al umorului pe care nu-l bănuiam până atunci, se autoironiza, lua peste picior pantofii bărbătești prea mari, luați de părinți probabil mai practici, sau mai puțin avuți, să țină mai mulți ani, lua peste picior uniforma lălâie, părul în dezordine, în general tot ce ținea de ea. Am rămas o oră întreagă privind-o pe sub gene, râdeam de autoironiile ei, erau amuzante, spontane, dar nu încetam s-o privesc. Nu-i văzusem niciodată ochii, erau negri, mari, migdalați, parcă avea stele în ei, buzele îi erau pline, frumos conturate, iar gropițele din obraji întregeau o față frumoasă, puțin bucălată. Nu am înțeles niciodată de ce se dorea nebăgată în seamă, de ce, de cine se ascundea, ce complex furișa în suflet. Dacă își aranja părul buclat, dacă îl dădea puțin de pe față, devenea brusc frumoasă, dar ea nu dorea asta, pur și simplu își dorea să treacă neobservată. Am căutat perioada următoare, mereu prezența ei, cred că și ea mă căuta, am simțit atunci ce nu simțisem niciodată, așteptarea, dorul, fluturii o luau razna și în stomac și în inimă și în sângele meu de adolescent. Fiecare apropiere mă încălzea brusc, ne atingeam din priviri, ne simțeam, era o tensiune între noi, aerul era electrizat, o urmăream cu coada ochiului și nimic nu mi se părea mai candid, mai feminin, chiar sub hainele bărbătești de pe ea. La un moment dat, am devenit ținta colegilor: ”Adam și Liana”, fiecare făcând glume pe seama întrepătrunderii din geneza biblică dintre Adam și liana pe care cobora șarpele. Spre sfârșitul clasei a 12-a devenisem de nedespărțit, mergeam împreună la majoratele de atunci, pe stradă îndrăzneam uneori să îi prind degetele în palmă, se încorda toată, dar în final își lăsa mâna capturată de mâna mea. Nu vorbeam, era o jenă în îndrăzneala noastră, apoi brusc porneam amândoi odată să povestim, apoi începeam să râdem. Atmosfera se mai destindea, uneori nu mai ajungeam la majorat, ne plimbam și povesteam.
(Va urma)