Așa m-a cunoscut Crina. Mereu am avut senzația că ea m-a cunoscut, nu eu pe ea, ea m-a vrut, ea m-a plăcut, ea m-a cerut în căsătorie, ea m-a luat, ea a spus DA, ea s-a bucurat, ea s-a mutat cu mine, apoi ea ne-a mutat într-un apartament mai mare, ea a hotărât mereu cu cine ne întâlnim, cu cine ne împrietenim, unde plecăm în concediu, eu doar participam apatic, deși nimeni nu vedea asta la mine, la tot ce ea hotăra. Nici nu știu, mă întorc acum în timp și nu-mi dau seama dacă mă întreba înainte de a lua vreo hotărâre sau pur și simplu considera că era partea ei de partitură. Nu pot spune că n-am trăit, că nu m-am bucurat de viață, sau că n-am simțit dureri și tristeți. Dar nu mi-au ridicat inima la cer, sau nu mi-au coborât-o în iad. Era o viață uniformă, era o rutină tot ceea ce făceam, asta mă omora, rutina, tot ceea ce devenea banal mă făcea să mă simt uneori mort, doar respirând în virtutea inerției, doar călcând spre servici, doar bând apă, iar mâncarea nu a fost o bucurie pentru mine niciodată, mâncam pentru că trebuia să mănânc. În etapa aceea de viață m-am apucat de fumat și a devenit rapid relaxarea, bucuria, clipele în care fugeam de lume și rămâneam cu mine. Țigara și cafeaua au fost prietenii mei cei mai buni ani de zile, chiar dacă nu vorbeam cu cafeaua ce-o beam, m-am surprins de multe ori vorbind cu mine, în timp ce trăgeam cu nesaț din țigară și vorbeam cu voce tare, ca la o mărturisire. Dar știam clar, simțeam că lipsea ceva, nu știu ce lipsea, dar era un gol în mine pe care voiam să-l acopăr.
Am trăit din plin bucuria nașterii celor doi băieți, primii lor pași, primele lor cuvinte, Crina a știut foarte clar că prin copii mă va lega definitiv, a vrut să mă lege, cred că eram dependenți unul de altul, nu prin dragoste, ci prin ceea ce ne cream unul altuia, orgoliul fiecăruia care plesnea de mândrie când intram de mână undeva. Ciudat, da, dar depindeam de starea aceea, de privirile întoarse după ea, de ambuscada pe care o crea în rândul bărbaților, iar ea depindea de privirea languroasă pe care mi-o aruncau femeile din jur, atunci se băga mai tare în mine, mă ținea strâns de mână, cu mâna cealaltă mă strângea de cot, atrăgea tuturor atenția că sunt al ei, invidia femeilor îi alimenta adrenalina, se simțea aruncându-se de pe stâncă cu o coardă elastică. Da, trebuia să mă lege și singura soluție erau copiii. Când au apărut, pe rând, două mogâldețe, copii ale mele în miniatură, dar cu ochi albaștri, uriași ca ai Crinei, lumea a fost a mea, am știut că orice s-ar întâmpla, voi fi lângă ei. Cu copiii lângă mine, au fost momente în care am trăit cu adevărat. Au existat și nenumărate clipe când mă simțeam aterizat într-o altă viață, eram derutat, parcă nu cunoșteam pe nimeni în jur, nu recunoșteam pe nimeni, viața devenea uniformă, lipsită de tot ceea ce o face frumoasă, dar aceste clipe treceau când vedeam copiii crescând.
Câștigam bine și eu, iar Crina, ca medic, repede și-a făcut numele cunoscut. Prin lipsa ei de emoții, prin incapacitatea de a se implica, a devenit un medic psihiatru foarte cunoscut, imparțial, scotea orice sentimente din ecuația asta a meseriei pe care o practica, dar avea o curiozitate aproape patologică de a asculta destine, istorii, cerea detalii, asculta atentă toate amănuntele, nu știu dacă prin modul în care trata era bună, sau pur și simplu prin curiozitatea cu care cerceta fiecare rotiță a unor mașinării din care era compusă viața celor din jur. Își respecta meseria, nu-mi spunea nimic din ceea ce nu avea deontologic voie, dar îi observasem curiozitatea de a răscoli prin viețile altora, de a scoate la suprafață taine, secrete, cerceta, căuta motive, cauze, efecte. Am știut cu mult înainte de a se hotărî ce cale a medicinei să aleagă, că va fi extrem de bună în a liniști minți rătăcite, sau doborâte de griji, prin talentul ei de a scoate la suprafață ceea ce subconștientul nu vrea să deconspire, doar ascunde în adânc, măcinând, frământând, erodând puțin câte puțin.
(Va urma)