Mă ridic cu greu, genunchii mei încercau să prindă rădăcina de care mi-e dor. Am plâns, cum n-am plâns de copil, când veneam de la joacă cu picioarele jdrelite de căzături. Dar era mama, atunci, acum nu mai e, lacrimile se usucă singure pe fața ridată. Privesc cu jind, cu dorința măcar de a mângâia ce nu mai am, întind mâna și ating în aer teiul din spatele curții, se văd și acum crucile, rămășițe de cruci puse de mama la capătul fiecărui cățel, fiecărei pisici, a fieacărui animaluț trecut prin viața noastră. Îi așezam în cutii de carton, făceam din surcele căzute din pomi, câte-o cruce, scriam pe cutie numele cățelului, sau pisicuței, o așezam cu jale în pământ, la rădăcina teiului, apoi la cap, puneam crucea. Plângeam atunci, plângeam fiecare viață dusă care ne adusese bucurii de-a lungul anilor. În rândul acela de cruci făcute cum ne pricepeam, este și crucea celui care ar fi trebuit să ne fie frate sau soră. Mi-e doliu în suflet, mi-e jelanie mare. Vântul rece cântă printre ramurile goale cântec funebru. Crucile s-au dovedit mai statornice decât dragostea mea pentru părinți, vândută o dată cu casa.
Plec gol, cu mâna liberă, probabil așa cum voi pleca definitiv din lumea asta. Și pentru o clipă, îmi doresc cu nesaț acel moment, acea eliberare, acea iertare. Plec încărcat cu amintiri, îmbrăcat în hainele copilăriei, dar cu o oarecare liniște. O fi liniștea de care am nevoie să schimb totul? Sună telefonul, un coleg mă întreabă ceva, îi răspund că m-am recules la crucea amintirilor, nu înțelege nimic, îi spun că am avut nevoie de o zi în care să mă liniștesc, să pot trece mai departe prin nenorocita asta de viață. Și văd ca prin abur, chipul mamei privindu-mă mustrător. ”Da, mamă, știu, viața este o nenorocire pentru că am vrut eu să fie o nenorocire, pentru că am permis eu să fie o nenorocire! Da, mamă, știu, în lume se moare, în lume sunt războaie, sunt case luate de ape, sunt copii uciși de oameni fără suflet, sunt cutremure, sunt despărțiri, sunt suferințe. Copiii mei sunt bine, dar cu sufletul sunt departe de mine, casa mea e în picioare, dar este un glob de sticlă, rece, în care pică zăpadă, se scurg țurțurii pe la colțuri. Nu-mi spune, mamă că trece, nu-mi minimaliza durerea, nu-mi bagateliza suferința, n-o face factor comun cu suferința lumii. Durerea mea este altfel, este ascunsă undeva, unde nici eu n-o pot scoate la suprafață, este durerea sfârșitului, este durerea banalului, durerea unei vieți duse aiurea, fără sens, a unei vieți – capcană, din care nu pot să ies. Ne-ai învățat, mamă, să fim statornici, cum pot fi eu statornic când nu mai am rădăcini? Ne-ai învățat să zburăm, cum pot eu să zbor când, singur mi-am tăiat aripile, mi le-am dat ieftin, contra unei vieți simple, banale, lipsite de griji, dar stearpă ca pântecul unei femei bătrâne? Și ne-ai învățat, mamă, să fim fericiți! Acum, mamă, lasă-mă să-mi uit și de rădăcini și de aripi, doar să-mi fac o viață fericită, atât cât a mai rămas din ea. Lasă-mă să ies din globul de cristal, să simt căldură, lasă-mă să simt iubirea, dacă mai există cineva pe lumea asta în stare să-mi dăruiască iubire, acum, la sfârșit de ani. Iartă-mă, mamă! Te-am ascultat, te-am iubit, acum, lasă-mă să fiu fericit! Dacă există fericire!”
(Va urma)