Cândva…

Am ațipit. De multe ori azi, de multe ori în fiecare zi, nu am motive de oboseală, doar stau întinsă în pat, nu mișc decât ochii și degetele, însă anii s-au adunat, nici nu știu când, și creierul meu se apără de lumea din jur, intrând în vis, des, poate mai des decât mi-aș dori. Mă trezesc ca întotdeauna tresărind puternic, ca după o sperietură, abia pot să respir, apoi, încet pulsul scade, inima bate mai încet și totul revine la normal, la normalul de azi, la normalul de trei ani de când sunt aici.

Mi-am adus o icoană cu mine, Maica cu Pruncul, am pus-o pe perete, în fața patului, dar uit să privesc la ea. A fost un cutremur ușor acum ceva timp, și rama s-a strâmbat, nici măcar nu am îndreptat-o, Maica îmi zâmbește oarecum șăgalnic, parcă îmi și face cu ochiul, complice. Nu știu la ce complice. La toată viața mea? la ceea ce trăiesc acum? mă liniștește? mă sperie? mă avertizează? Nu știu, nu-mi pot răspunde, dar nu de aceea nu mă uit la ea, mai curând evit privirea Pruncului. E serios, prea serios, mă judecă, ochii Lui se uită prea adânc în mine, cu o urmă de tristețe și resemnare. Prea mult S-a luptat pentru mine, prea degeaba.

Asistenta vine din când în când, sunt mai multe, seamănă toate, sau eu nu mai am ochii să le deosebesc. Mă deranjează din gânduri, la început eram mai blândă, vorbeam cu ele, apoi prea îmi căutau în suflet, așa mi se părea, mă trăgeam pe marginea patului, mai departe de ele, mă ascundeam, mă simțeam ca un câine abandonat, învățat să pribegească, învățat fără stăpân, care nu voia stăpân, e mai ușor fără stăpân. Mă trăgeam de lângă ele, pe marginea patului, pe marginea lumii, pe rotundul pământului, pe muchia vieții, gata să cad în gol.

Copiii mi-au adus căști, ascult muzică veche, cu ochii închiși, sau nu ascult nimic, dar cu căștile în urechi cei din jur cred că nu aud, și mă lasă în pace. Nu sunt rea, nu sunt dificilă, nu vorbesc urât, nu jignesc, nu mă răstesc, doar tac, vreau să tac, de parcă am vorbit prea mult până acum, de parcă nu mai am nimic de spus. Sunt caraghioasă, știu, o mamaie cu căști, cu un telefon lângă mine, pe care nici măcar nu știu să-l folosesc cum trebuie. Nu mai intră la mine decât rar câte cineva, câte o asistentă, colega de cameră, sau vizitatorii ei care mă privesc ciudat, de parcă aș fi picată din altă lume. Pe prima colegă de cameră, au mutat-o, au cerut copiii ei s-o mute, eram o prezență nefastă, când veneau în vizită mă jucam, îmi puneam căștile, ei se uitau ciudat la mine, când îmi îndreptam privirea spre ei, ei se uitau repede în altă parte. Îi speriam, sau eu știu? Le aduceam aminte de ce or să devină? Am învățat să nu-mi mai pese.

Când puteam să cobor din pat, mă furișam și fumam o țigară, aveam ascuns un pachet mereu, adus de cei care mai veneau pe la mine. Nu ceream nimic altceva, voiam doar să mă înec în fum, să mă ascund în fum, să mă scufund în fum, nici nu aveam răbdare să arunc din mine fumul tras, doar să-l expir, cât mai repede, cât mai mult. Apoi, într-o zi nu am mai putut să cobor, prea greu, prea mult pentru prea puțin. Dorința de fum a dispărut brusc, nu am făcut niciun efort, parcă nici nu existase vreodată. Mi-au rămas visele, viața toată de dinainte, ceea ce trăisem și ceea ce voisem să trăiesc. Amintirile, unele reale, altele deformate de plăsmuirile mele. Regrete, multe. Dezamăgiri, dureroase. Parcă mai multe acum când mi le amintesc, parcă mai dureroase. Simt durerea cum n-am simțit-o atunci. Atunci, credeam că mai pot îndrepta ceva, și durerea se estompa, acum știu că nu mai pot îndrepta nimic.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


    1. Eu sunt, voi scrie despre amintirile unei femei bătrâne. Nu trăiesc, sau nu am trăit ceea ce a trăit ea, dar eu scriu.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *