Astfel că îmi amintesc, atât de real îmi amintesc serile în care stăteam toți cinci în pat, tata băga surcele în soba mica, se simțea miros de lemn ars, de cenușă, noi ne jucam în pat cu mingi făcute din șosete vechi, mama ne citea cu voce tare, noi cu o ureche ascultam poveștile spuse de ea, cu cealaltă ureche ascultam chicotele surorilor. Era cald, era adăpost, era ca într-un pântec în care ne culcușeam ferite de ger, de ploi, de frică.
Tata era tare nepriceput, nu știa să repare, să meșterească, nu știa să schimbe, să peticească ceea ce nu mergea. La început, neîndemânarea asta era prilej de glume, de chicote, apoi, cu timpul au început ironiile, înțepăturile. Mai apoi, s-au transformat în certuri, mama devenea nervoasă, se cufunda din ce în ce mai mult în gânduri, devenea ursuză, nu prea știam cum să-i intrăm în voie, de multe ori, încercând să-i atragem atenția, o enervam cu zarva. Tata, era foarte cheltuitor, nu știa valoarea banului și când lua leafa, arunca cu banii, fără să se gândească la mama care se chinuia să ne țină, să ne sature. Mai târziu, când am mai crescut am observat că mama și tata nu-și vorbeau uneori, apoi iar am mai crescut și am prins priviri încărcate cu dispreț, cu reproș, din ce în ce mai rar cu întrebări. Probabil, deja, în timp ce noi creșteam, răspunsurile se primiseră. Vedeam, aș fi vrut să nu văd.
Tata era frumos, părul negru, des, dat pe spate, într-o coamă, trăsături regulate, nasul drept, buzele pline, conturate, dar nu asta plăcea celor din jur, ci aerul lui de neajutorat, era înalt și părea firav, parcă avea nevoie de sprijin când mergea, să nu se clatine. Mai târziu, aproape adolescentă, când începeam să conturez lumea mea, am înțeles că de fapt, tata era un vânător. Când apărea o femeie frumoasă în jur, începea să freamăte, nările lui parcă tremurau, ochii deveneau atenți. Mama vedea transformarea și suferea. Se închidea în ea. Mama era mama, nu mi-am pus problema dacă era frumoasă, acum privind înapoi, îmi dau seama că era ștearsă, avea un păr decolorat, încerca să-l îngrijească, dar era moale. Trăsăturile poate că erau frumoase luate separate, avea ochi mari, de copil, era mica și subțire, dar ansamblul era comun. Îl iubea pe tata, știam asta intuitiv, de când eram mică.
Pe tata îl chema Ion. La fel, Ion îl chema pe căruțașul care ne aducea laptele de două ori pe săptămână. Mi se părea atât de ciudat ca doi oameni atât de diferiți să poarte același nume, în mod sigur dacă numele ne caracterizează, pe unul din cei doi, ori pe tata, ori pe lăptar numele nu-l caracteriza. Doar mama făcea diferența, pe tata îl striga blând, parcă răsfățându-l, parcă cedându-se pe ea, accentua I-ul care devenea cam doi de I, iar la final tonul devenea întrebător. Pe lăptar îl striga scurt, parcă tăia numele cu barda. Nu ridica la sfârșit tonul, întrebător, ci-l făcea poruncitor, ca o domniță, și puțin cam disprețuitor, semn că o influențau toate lucrurile spuse pe ascuns, de Leana, soția lui Ion, când o prindea singură, pe mama. În chemarea aceea, mama îl certa pentru metehnele lumești, pentru vânătăile Leanei, pentru femeile pe care le căuta, și cred că puțin, strigându-l pe Ion, mama îl certa și pe tata, pentru tot ce nu putea să-I spună în față. Ce bine, când pe doi oameni atât de diferiți, îi cheamă la fel!
Fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”!