Anii aceia de început de copilărie au fost frumoși, eram copii și ne simțeam copii.

Pe strada noastră, ca o coincidență se adunaseră numai proscriși. Lângă noi, stătea tanti Paulina, o femeie în vârstă, fără copii, cu fața frumoasă, deși zbârcită, slabă, adusă de muncă, o ajuta pe mama prin curte, o învăța să se gospodărească, să pună straturi de pătrunjel, leuștean, să facă mâncare cu ele, o învăța să ne iubească de la distanță, să nu ne răsfețe, că în viață nu ne va ajuta prea mult răsfățul. Omul ei, luat la bătrânețe, bea mult, iar ea se văita mereu, tot ce trăia era un prilej de văitat, era tot timpul nemulțumită, cu fața boțită, vorbea mereu, tocănea, bufnea. Mama era singura care o accepta, mai mult pentru că nu era atentă, era mereu cu gândurile ei și nu auzea nimic în jur. Într-o zi, când ne întorceam acasă, eu și mama, am văzut în prispa Paulinei un ghem de haine atârnând de o sfoară, i-am arătat mamei și după câteva secunde în care s-a dumirit ce se întâmpla, mama mi-a pus mâna la ochi, m-a dus în casă și a plecat în viteză. La câteva zile a fost înmormântarea celui cu care trăia Paulina, iar oamenii din jur spuneau că a fost vina ei, că n-a mai suportat bietul om văicărelile ei fără sfârșit. Nu înțelegeam asta, cum un om să fie vinovat de moartea altuia, așa, tam nesam, fără să facă nimic și la final să ajungă doar un boț de haine atârnând.

Mai încolo, stătea tanti Lili, casa era tot dărăpănată, nu avea bani să o ridice cât de cât, trăia doar într-o cameră, restul era căzut. Era tare bună la suflet, trecută prin viață, amărâtă, acum bătrână și gârboavă, nu avea decât cuvinte bune pentru toți. Niciodată nu am auzit-o vorbind urât de cineva, niciodată nu se plângea, își trăia viața așa cum îi fusese dată, nu avea copii, nu avea soț, lumea spunea că îi gătea nesărat, fără gust, fără să fiarbă legumele și asta îi grăbise moartea. Acceptase tanti Lili și asta, îi ierta pe toți, îi binecuvânta pe toți, se ferea de orice cuvânt urât de parcă o rănea organic. Nu avea pensie și mânca ce apuca, spre toamnă, se apuca să adune vreascuri și le căra în spatele cocoșat, în curtea casei. Se mișca la 90 de ani ca o zvârlugă, apoi într-o dimineață de iarnă, n-a mai apărut. După câteva zile a urmat altă înmormântare.

Dincolo de tanti Lili stătea o familie de pitici. Noi în poartă aveam un dud uriaș, nici măcar nu mai puteam să ne urcăm în el, ultimele crengi erau prea sus, avea o tulpină groasă după care mă ascundeam să-i văd pe pitici când veneau de la lucru. Erau altfel decât noi, aveau două mâini, două picioare, nas, gură, ca noi, dar erau diferiți și asta mă fascina. Răutatea din jur îi făcuse și pe ei urâcioși, se strâmbau la noi, învățaseră ascunzișul meu și mă speriau. Îmi era frică de ei, dar nu mă puteam opri, îi urmăream încontinuu ca să știu de ce sunt altfel. Aveau cea mai frumoasă grădină de pe stradă, curtea era plină de bujori mari, de toate culorile și dalii, margarete. Nu cultivau cartofi, ca ceilalți, aveau salarii bune și grădina o foloseau pentru relaxare. Dincolo de pitici, stătea o familie, ea judecătoare, el avocat, oamenii din jur spuneau că sunt căsătoriți de ochii lumii, că sunt pe invers. Orice ar fi însemnat asta, era ceva rău atunci, că toți vorbeau despre ei încet, atenți în primul rând să nu-i audă copiii. Era clar că ceva nu era în ordine. Nu știam ce, dar secretoșeniile astea transmise cu aer de confidențe, fiecare mai adăuga ceva, fiecare exagera, inventa, toate explodau în capul sărmanilor oameni, nevinovați de nimic, decât pentru faptul că trăiau pe o stradă de proscriși, în care fiecare voia să fie mai puțin proscris decât cei de alături.

În partea cealaltă a străzii stătea o familie de pocăiți, nici asta nu știam ce înseamnă, îi sfredeleam și pe ei cu privirea, îi cercetam, să văd în hainele lor, în gesturile lor, poate în ochii și gura lor ce înseamnă pocăiți. Erau săraci, cuminți, liniștiți, aveau 7 copii, și femeia era mai tot timpul cu burta mare, erau cei mai bârfiți de pe stradă, și ei simțind asta, treceau cu capul plecat, cu vina credinței. Casa mare a avocatului nu era prilej de bârfă ca șandramaua dărăpănată a pocăiților. Invidia pentru cei care aveau de toate nu se compara cu neînțelegerea pentru o viață cinstită. Cel care bea până la neștiință, era de înțeles ”deh, grijile, sărmanul om!”, nu și cumințenia aceea naturală, zâmbetul acela armonios, dar umil. Era perfect normal și atunci, ca și în urmă cu 2000 de ani, să vrei bani, să ai bani, dar nu era normal să crezi. Nu știu care era relația mea cu Dumnezeu la vremea aceea. Nu-mi puneam problema asta. Credeam că Dumnezeu e un om, se vorbea uneori în jurul meu de El, în treacăt, lumea nu-și ocupa timpul cu discuții d-astea. Auzeam ” cum o vrea Dumnezeu!”, sau ”ne-o ajuta Dumnezeu!” și credeam că este cineva ca și noi. Când într-o zi unul din copiii pocăiți m-a întrebat: ”Crezi în Dumnezeu?”, l-am întrebat ”Cum adică?”. Chiar nu înțelegeam. Nu-mi pusesem problema asta, eram un copil, nimeni nu mă învățase despre asta. Nu știam că Dumnezeu e subiect de discuție, de doctrină, de viață.

Cam asta era mediul în care creșteam, mahalaua de proscriși de la marginea orașului. firescul nostru de zi cu zi.

Într-o zi, în liniștea asta, vara, cu căldură și soare, a venit furtuna.

Fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”

Spune-ți părerea

comments