Ziua a început liniștit, ca orice zi de vară. Spre prânz, soarele deja dogorea, și noi, copiii ne retrăsesem la umbra dudului din poartă.
Mă gândesc acum la pilda din Biblie, cu stăpânul care pleca în lume și a împărțit celor trei servitori câțiva talanți, să-i adune sau să-i scadă. În ziua aceea, eu am primit talantul meu, nu în sens biblic, pur și simplu se termina copilăria, inocența, naivitatea. Începea viața. Talantul era bagajul cu care porneam la drum.
Pe la orele după amiezii, un strigăt a rupt liniștea, a spart cerurile, a căzut pe pământ.
Tanti Paulina, cu toată forța ei, striga la mama: ”Gină, fată, vino repede că pică bărbatu-tău beat mort în poartă!”
A fost trăsnetul care a pornit furtuna. A venit mama, de sus, din spatele curții, ca un gând, și în pașii ei a pus și dragostea toată și disperare, și întrebările ei toate și, cred, viața ei, toată. S-au adunat în porți toți vecinii, mama cu grijă i-a luat capul tatei în brațe: ”Ioane al meu, ce-mi faci tu mie?”. Tanti Paulina îl văzuse venind de departe, clătinându-se, mai stând, mai mergând, cu cămașa ieșită din pantaloni, el, tata, atât de elegant mereu, cu părul răvășit, cu cravata întoarsă, el care nu bea niciodată. În poartă, s-a prăbușit, iar mama, luându-l în brațe simte că nu miroase a alcool.
– Gino, fată, nu e beat, zice tanti Paulina, făcu apoplexie.
Un muget trecu din rărunchii mamei, din poartă în poartă, din zid în zid, și se pierdu în neant.
Avocatul care stătea câteva case mai încolo, judecă primul, avea o motocicletă veche, cu ataș, o așeză pe mama cu delicatețe, și-i puse pe tata în brațe, înghesuit, inconștient, abia respirând. În praful de după plecarea motocicletei, am rămas împietriți, toți cei ieșiți în poartă, trovanți aruncați de natură din loc în loc.
Câte ore am rămas în poartă? Câți ani? câte vieți? Nu mai știu, eram spartă în bucăți, mă lăsasem fără vlagă în genunchi, sprijinindu-mă de poartă, aș fi vrut să se uite cineva la mine, din privire îmi dădeam seama dacă sunt întreagă sau chiar sunt bucăți împrăștiate peste tot. Dacă cineva se uita strâmb la mine, era clar, eram frântă în bucăți aruncate pe jos. Dar toți ceilalți se uitau după colbul lăsat de motocicleta cu atașul lăsat mult spre dreapta.
Spre seară m-am adunat ciob cu ciob, tanti Paulina a avut grijă de noi următoarele zile, făceam totul mecanic, iar ceea ce mi se spunea să fac, luam ca un ordin. Mâncam, mă culcam, ieșeam afară, vorbeam, erau ordine pe care le primeam de la tanti Paulina, și ca un soldat ordonat, respectam totul.
Mama a venit după două zile, mai bătrână cu mulți ani, mai slabă, mai tristă, mai ștearsă. Tata a supraviețuit, din fericire medicul care l-a tratat îl cunoștea, tata îi făcea rost de bilete la filarmonică. A supraviețuit, da, e un mod de a spune, tata n-a mai fost același niciodată. Vedeam măsura cu care ne evaluam viața, unii îi spuneau noroc, alții Dumnezeu, dar tata, nu mai era tata, și viața lui nu mai era viața lui. Parcă undeva, departe, se dăduse o bătălie între bine și rău, binele căzuse, răul câștigase, iar noi, fără legătură cu bătălia, suportam consecințele.
Îmi priveam talantul din mână și știam că nu am cu ce-l înmulți, nu mi se dăduse nimic altceva, nicio știință, nicio putere, niciun talent, nimic, nimic….
Fragmente din volumul: ”Dimineața unui greier”