Au trecut lunile și tata a revenit acasă. Îmbătrânit, slab, cu umerii căzuți. Mergea doar sprijinit și doar câțiva pași, cât să-l așezăm dimineața pe un scaun, apoi cât să-l ducem în curte, încet, și să-l așezăm la umbra nucului. Era trist, atât de trist. Avocatul din vecini care l-a dus cu motocicleta la spital, i-a făcut rost de un pick-up, așa cum erau cele de atunci, periodic îi aducea discuri pe care le asculta cu ochii închiși, trăind cu muzica, transformându-se cu muzica, trecând în starea de agregare a muzicii. Așa ne spunea, că muzica este o stare de agregare, cum e apa, cum e gheața. Mama era fericită, niciodată n-o văzusem atât de fericită, de acum, tata era doar al ei, nu-și mai culcușea privirea în ochii alteia, doar ai ei. Cânta, tot ce făcea prin casă, prin curte, era un zumzet și un zâmbet. Mai apoi, greutățile s-au îndesit, nu mai erau bani suficienți, bine, nu fuseseră niciodată, dar acum, de multe ori, mâncam untura trimisă de bunici pe pâine, mai mereu. Vara, ne mai trimiteau la țară, la bunicii din partea mamei.

…………………..

Toamna când începea școala, ne întorceam acasă. Mama nu mai era toată un cântec, o copleșeau grijile, greutățile, țipa uneori la noi, țipa la tata, se închidea apoi în ea. Tata se pensionase, pensia de boală era mică, banii nu ajungeau niciodată. Cu timpul se ridicase în picioare, dar mergea încet, parcă număra pașii, era adus de spate, era vinovat. Pleca fruntea când reproșa mama ceva, și reproșa mereu.

Când ne întorceam la oraș, tata se înviora, începuse să meargă cu o cârjă făcută de un coleg. Ascultam mereu și mereu aceleași discuri vechi, învățasem să le cânt și eu, când se oprea discul, îmi făcea tata semn să cânt eu: ”Cântă greieraș!”, spunea.

Și cântam ce auzeam, cântam după discurile lui tata, pe limba mea, așa cum auzeam eu cuvintele: sami tol mi ituas ovă, ai radă go bla, aaaaaa, uuuuuuu, ai uăs bla, ai uăs bla, iuuuuuuuu, aaaaaaaa, da, cântam și orchestrația, și tata râdea, iar eu eram atât de fericită că reușeam să-i fac ochii calzi ca înainte. Tata a rămas tata, olog, încet, așa avea să-și petreacă tot restul vieții, dependent de mama, ca un copil mare. Mama, cu vremea a devenit rece, rece cu noi, rece cu tata, rece și atât. Vorbeam cu ea, dar cufundată în gânduri, ne răspundea fără să audă întrebarea, fără să știe ce ne-a răspuns. Orice pas făcea tata în spate, mama făcea un pas în față, ca într-un război în care numai ei contau. Cu timpul, mama a devenit din ce în ce mai dominantă, îl controla pe tata, dar voia să ne controleze și pe noi. Și nu prea știa cum să facă asta, la început, cu trei fete crescute libere, pe stradă sau pe ulițele de la țară. Dar a învățat repede.

Într-o zi, am ieșit cu ea, să ne cumpere pantofi. Din fericire pentru mine, îmi cumpăra doar mie, surorile mele purtau ce rămânea mic de la mine. Era greu să găsești ceva în anii aceia, așa că am umblat mult. Prin colindatul nostru, am întâlnit o colegă de-a ei, care s-a  uitat urât la mine și i-a spus mamei:

– Am întâlnit-o pe fie-ta în fața școlii și nu m-a salutat.

Mama s-a schimbat la față, a devenit cumva cum n-o mai văzusem, era toată furia cerului strânsă în ea, a plecat în față, iar noi trei ne țineam după ea. Încercam să vorbim cu ea, s-o îmbunăm, nimic nu auzea, nimic nu vedea, furtună în față și în spate. Fulgere pe drum, cuțite ce cădeau din ea, pietre ce le azvârlea în cale. Când am ajuns acasă, din poartă m-a luat de părul lung, a strâns tare, și așa, târându-mă m-a dus în casă unde a continuat să dea cu pumnii, cu palmele. Într-un târziu, am fugit, tata era jos, la scară, nu putuse să urce, încercase, dar spaima îl făcuse neputincios. Și lacrimi țâșneau din ochii lui, tăcute, molcome, fricoase.

M-am ascuns în magazia în care se mai aciuia când și când câte un câine, pe paie, în genunchi între niște lemne, doar acolo simțeam că era loc pentru mine.

Eram ascunsă și mi-era frică, o frică cum nu mai simțisem până atunci, frică de frig, frică de zgomote, frică de gângănii, frică de singurătate. Printr-o clipă mi-a trecut prin cap să nu mai fiu, da, a fost prima oară în viața mea când am vrut să nu mai fiu, deloc, dar nu știam modalitatea prin care cineva nu mai e după ce a fost. Eram un copil, nu făceam asocierea cu moartea, de fapt nu cunoscusem moartea, nu știam ce e, cei mari ocoleau subiectul, sau îl tratau prea tranșant, într-un mod prin care nu înțelegeam nimic. Nu-mi ajungeau cuvintele ca să înțeleg, îmi dădeam seama că trebuie să învăț mai multe. Nu făceam nici măcar asocierea între vreun cortegiu funerar și moarte, sau între moarte și faptul că nu-l mai vedeam niciodată pe cel din sicriu. Eram copil, la naiba, nu mă gândeam la asta. Auzeam în jurul meu, că tanti Lili e la Dumnezeu, dar îmi imaginam că Dumnezeu are casa mai la vale, și are nevoie de oameni, eu știu? poate la muncă.

Așa a învățat mama să ne domine și pe noi. În noaptea aceea s-a născut primul țipăt în mine, a vrut să iasă, dar i-a fost teamă de lumea străină de afară și a rămas în mine. Mai târziu, s-au născut și alte țipete, de furie, de iubire, poate, de dezamăgire, de neputință, nici nu le mai știu, că tare semănau între ele și niciunul n-a avut curaj să iasă. Și s-au adunat în mine.

După mulți ani, mama mi-a spus că în noaptea aceea a fost să mă caute, că m-a găsit dormind pe paie, între lemne. Aș fi vrut să-mi spună atunci, aș fi vrut să știu că îi păsa, că îi fusese teamă, că însemnam ceva. Când am aflat, aproape că nu mai conta.

Aceste amintiri nu sunt ale mele. Sunt fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”

Spune-ți părerea

comments