Raiul sau Iadul…

 

Au trecut anii, am crescut oarecum timidă, închisă în mine, nu prea aveam prieteni la școală, la noi pe stradă mai vorbeam cu alți copii, dar copilăria se terminase, orice joc nu prea își avea rostul. Învățasem că lumea nu era un loc sigur, trasasem niște limite, niște granițe în jurul meu, fără să-mi dau seama că uneori atâta frustrare și uneori atâta ură cere linierea granițelor, tuturor granițelor.

Mama dorea foarte mult să învățăm, renunța la orice ajutor din partea noastră, numai să învățăm. Își dorea să facem facultate, credea că drumul prin viață e mult mai ușor având diplomă. Asta am făcut, mă ascundeam și citeam, învățam zi și noapte, nu eram printre primii la școală, timiditatea mea nu-mi permitea să stau cu mâna pe sus, iar aerul meu, mereu serios oarecum îi îndepărta și pe profesori. Aveam o memorie bună, și asta m-a ajutat în tot ce-am învățat sau citit.

Gândurile mele de adolescent încercau să construiască o imagine, un vis, un țel, așa cum construiești o casă, un loc unde să te adăpostești. Puneam cărămidă cu cărămidă la visul meu, nu vedeam doar finalul, îmi plăcea mult și drumul, dar visele astea erau ca niște hârtii vechi, ca niște pergamente, când le luam în palmă, se destrămau. Dar visam în continuare. Așa am supraviețuit într-o lume care n-a fost creată pentru mine!

Acum realizez că idealurile năruite ale copilăriei nu se vindecă. Lupți, înveți, te zbați și nu reușești, rămâne o durere surdă care macină, ne amăgim cu alte idealuri, încercăm altceva, uneori anestezice, apoi tutunul ca refugiu, de cele mai multe ori suntem prinși în dureri mai mari. Apoi ne lăsăm duși de ceea ce avem, de viață în general, o trăim așa cum e, fără să ne dăm seama că durerea rămâne, și se transformă cu noi, devine frustrare, devine mânie.

În lipsa realității palpabile, stabile, căutăm extremele, raiul sau iadul.

 

Am ales să urmez Fizica, îmi plăcea profesoara, arderea ei când ne explica, și apoi era o facultate care nu exista și în orașul nostru. Cu greu am convins-o pe mama să plec, dar am plecat. Stăteam la o gazdă bătrână, împreună cu alte patru fete. Pentru o sumă nu foarte mare, ne dădea și mâncare. Regula era să respectăm orele de masă. Dacă nu  eram la timp, nu mâncam. Ca să pot plăti, munceam. Îmi trimitea și mama ceva, dar puțin, eu îi spuneam că îmi ajunge pentru tot. Nu-mi ajungea niciodată. În vacanță, bătrâna nu mă putea ține. Era prea scump, ori ne ținea pe toate, ori pe niciuna. Cum celelalte fete plecau, îmi căutam de lucru, și ziua și noaptea, orice, am fost și paznic, dormeam pe un scaun într-o gheretă la intrarea în șantier și luam bani pe asta. Ziua mă angajasem la un vânzător de fructe, căram vindeam, mă tocmeam, îmi era bine, mai puneam deoparte și trimiteam mamei acasă s-o conving că nu stau degeaba departe. Am dormit pe jos în hale dezafectate, am dormit pe tarabă, sub o folie, aș fi făcut orice numai să nu mă întorc acasă.

Nu știu când era zi, nu știu când era seară. Călcam pe o sfoară, suspendată undeva, sus, capătul sforii era dimineața, călcam până ajungeam la capătul celălalt, când se făcea seară. Coboram epuizată și dormeam, ca într-o comă intram. Apoi, de la capăt. Eram tânără și puteam, nu aveam prieteni, nu mă duceam la întâlniri, singura evadare, era biblioteca, de unde luam cărți, apoi altele și altele. Pe baza lor îmi construiam visele. Eram tânără și puteam. Nu aveam niciun merit că eram tânără, dar forța pe care o aveam în ceea ce visam dădea valoare tinereții mele. Dădea scop și scuza tot ceea ce făceam.

Acestea sunt fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *