Multă vreme, după ce ea s-a dus, am trăit din reflex. Au fost și momente în care nu am trăit, zăceam, supraviețuiam, de nenumărate ori m-am gândit la posibilitatea unui sfârșit hotărât de mine. Amânam doar din neputință, nu din frică, tărăgănam în ideea că poate este un coșmar din care mă voi trezi. Când am realizat realitatea, m-am aruncat în muncă, în experimente, în instalații, în munca cu studenții. De multe ori, veneau femeile de serviciu și mă scoteau din laborator, voiau să închidă clădirea. Nici munca nu-mi aducea uitarea întotdeauna, uneori, luam o sticlă de reactiv și pe etichetă vedeam chipul ei, între studente vedeam un păr roșcat și-mi rămânea privirea lipită până se întorcea și realizam că nu e ea, că nu are cum să fie ea. Ea plecase definitiv, luând cu ea o promisiune, un legământ. Iar eu trăiam din instinct, mecanic, fără să simt că trăiesc. Uitam să mănânc, seara când deschideam frigiderul, fără foame, era gol, nu mă interesa, eram bătrân, mă simțeam bătrân, poate inaniția va grăbi sfârșitul. Mă adusesem de umeri, conștiința bătrâneții, fără să o arate anii din buletin, o simțeam ca o greutate, apăsând, formând o cocoașă de care nu-mi păsa. Cicatricea de pe buză, ascunsă ani de zile de mustață, o simțeam pe fiecare parte din corp. Cicatricea de pe frunte, semn al unei operații de după un accident, n-o mai piteam după firele de păr ce vedeam că încep să albească, dar și asta mă bucura. Mă simțeam bătrân și iubeam bătrânețea în care mă afundam. O doream, o chemam, o grăbeam.
Apoi, într-o zi, eram în laboratorul meu, priveam pe geam, dintr-un colț se vedea banca ascunsă de castani și de un tei, altădată îmi plăcea să stau la umbră, acolo, era o oază pe care alții n-o descoperiseră, iar eu uitasem de ea. Pe bancă era cineva, parcă un copil, mărunt, dar totuși femeie cu plete lungi, negre. Se juca cu iarba, alerga după gâze, se așeza pentru ca în clipa următoare să se ridice năvalnic, să mai apuce o floare, să mai atingă un arbust. Nu-mi dădeam seama, copil, femeie? Joaca m-a amuzat, m-am surprins zâmbind, m-a speriat zâmbetul, uitasem mișcarea aceasta a buzelor, dar am continuat zile la rând, dimineața să urmăresc femeia-copil ce-mi luase locul pe bancă. Era femeie, am descoperit cu oarecare tristețe că fumează mereu câte două țigări la o cutie de cafea. Dar era copil în viața pe care o împrăștia locului pustiu, neștiut de alții.
În altă zi, am întâlnit femeia-copil pe coridor, am recunoscut-o după mișcarea bruscă a capului, cu care-și aranja coama de păr negru. Am salutat-o, m-a privit cu mirare în ochi și a trecut mai departe, zâmbind. Am regăsit-o la festivitatea de început a anului universitar, aceeași mișcare de aranjare a buclelor, am încercat să-i prind privirea, dar era fixată undeva pe geam, urmărind norii, cerul și zâmbind. N-a fost atentă la nimic din jur, era ca o vietate rătăcită printre noi. Apoi, brusc a întors capul și m-a privit, am zâmbit, speram să mă observe, a deschis ochii mari, eu o cunoșteam demult, n-avea de unde ști. Se întorcea, se uita pe geam, se răsucea, privirea mea fixă o stingherea, observam asta, dar continuam să o privesc, simțind în mișcarea ei, în stinghereala și agitația ei, că m-a văzut, iar eu realizam că nu mă mai simt bine în pielea mea de bătrân de timpuriu.