Te-am luat în brațe, Taină și nu știu nici acum de a fost vis sau realitate, mi-am adunat în inimă din copilăria ta, din vara ta, aș fi adunat mereu să am pentru zilele reci de iarnă, când poate nu vei fi lângă mine. Deși te-aș vrea mereu lângă mine. Norii negri se adună pe cer, privesc curtea, oaza în care te ascunzi, nu ți-e teamă de frig, te văd zgribulindu-te pe bancă, dar stai cuminte și-ți bei cafeaua, te uiți în gol, răsăritul a fugit de ceva timp din ochii tăi, pleoapele se lasă grele din ce în ce mai des, îți sunt povară, ceea ce viața a născut în inima ta, a venit neașteptat, te chinuie, te seacă. Văd toamna cum se zbate să mai rămână, încearcă să încălzească în palme vântul rece, ține cu putere de frunze, să nu cadă toate odată, le sprijină căderea, le aduce lin pe pământ să nu se strivească de pământul deja înghețat, dar iarna își face loc cu coatele, dă toamna firavă la o parte, o suflă cu putere, dă în ea cu brumă, cu vifor, toamna se roagă, nu este încă timpul să plece, este tânără, ar mai sta, ne-ar mai mângâia cu fructe coapte, cu gutui galbene, cu prune vineții, cu must gros și dulce, cu frunze căzute una câte una, lin, nu toate odată, cu vânt cald, se roagă, dar iarna este de neclintit, o alungă, o gonește în jumătatea cealaltă a lumii. Așa se luptă în ochii tăi, Taină, lumina cu umbra și prea des în ultima vreme răzbește umbra. Îmi simt vina, îți simt vina, îți simt dragostea, ți-e greu, n-o poți accepta, mi-e teamă că te vei lupta cu ea și o vei surghiuni din sălașul ei. Mi-e teamă să nu-mi mai găsesc locul acolo, dat afară dintr-o căsuță caldă, primitoare, te rog, Taina mea, lasă dragostea să trăiască, las-o ”acasă”, lasă-mă acasă! Taină, n-am unde să mă duc, am adunat ca păsările, de când citesc scrisoarea ta, zi de zi, adun frunze moarte, crenguțe uscate, cioburi de oglinzi, adun și adun să fac cuib acolo la tine în inimă, să-l fac statornic, să nu se clatine sub furtună. Lasă-mă cuib să-mi fac acolo, deși văd tristețea din ochii tăi și știu că este mai bine să plec, să-ți las viața ușoară, să-ți duci copilăria la capăt, să nu te îmbătrânesc eu! Te rog, Taină, vino, dar adu și soarele cu tine, nu lăsa norii să se abată peste noi. Lasă-mă să te strâng în brațe, să te ating, să mă încălzesc la focul din tine, da, strig lumii, m-am îndrăgostit, ai născut în mine sentimente moarte, ai reînviat simțiri crezute duse pentru totdeauna, dar în schimbul lor, ți-ai învălmășit inima, la mine este totul curat, clar, la tine este o nebuloasă pe care n-o accepți, n-o înțelegi, te lupți cu ea și nu știu cine va învinge, copilăria din tine, sau femeia din tine. Fără să știi că le poți împreuna într-o iubire unică, dar ți-e teamă de rănile pe care le provoci în jur. Îmi las inima deoparte, îmi las zbaterea, ești prea mică pentru o luptă atât de mare, te voi ajuta să alegi, îmi rup inima din piept și te voi ajuta să alegi, să nu suferi, să nu aduci suferință.

Deodată îmi simt anii grei, îmi simt trecutul, limitele, mi-e dor de bârlogul meu, am luat o hotărâre, voi plăti preț greu pentru asta, așa cum am plătit preț greu pentru fiecare an trăit. Să-ți fie bine, Taină!

Tudor

Spune-ți părerea

comments