O privesc de sus, minute în șir, simt o vină ca și cum i-aș întina dorul de singurătate, dar nu mă pot abține, fără să știe mă face zilnic părtaș la bucuria și joaca ei și nu știu cum face, dar parcă ani mulți îmi ia de pe umeri. Acum și-a luat tovarăși de lume, doi pisici, am urmărit-o cum se tupilește să n-o vadă nimeni spre lada de deșeuri textile și i-am ieșit în cale. Obrajii ei au luat, pe rând toate culorile curcubeului, o tachinam, îmi plăcea mult fâstâceala ei, mâinile răsucindu-le stingherită, fâșii de materiale textile ascunzându-le la spate. Când fața ei părea că ia foc, am lăsat-o, nu voiam să exagerez, dar m-am dus din nou ca un puștan, la geam, am văzut-o făcând culcuș la puii de pisic și deși ploua afară, ea era preocupată de pisoi, ca o mamă grijulie. Am urmărit-o zilele următoare jucându-se cu doi mârtănei abia ținându-și piciorușele, apoi când pleca spre laborator, îi punea la loc în cutia adăpost, ferindu-i de ploaie, de vânt, de soare, sau de ochii străini. Într-o altă zi, am întrebat-o ca din senin, nu știu ce mi-a venit, aș fi vrut să nu deconspir foișorul meu din care urmăream alergătura cu puii adoptați: ”Ce fac pisicii?” mi-a părut rău în secunda următoare, fața ei s-a lungit în mirare amestecată cu teamă, am râs, dar am știut că am greșit, de acum încolo, va fi atentă la orice mișcare. Au trecut zilele, a venit căldura, joaca cu natura a continuat mai vie, pisoii au mai crescut, sar, aleargă, Taina este în urma lor mereu, este mai copil ca oricând. Apoi, într-o zi, ne-am întâlnit din întâmplare pe coridor, i-am zâmbit, după câteva clipe de nedumerire, aceeași nedumerire ca la fiecare zâmbet al meu, a zâmbit și ea, ochii negri i s-au transformat în perle, am stat de vorbă despre un aparat, nu știu ce am întrebat-o, doar căutam prilej să-i desenez conturul feței, să îi absorb aroma de iarbă proaspătă, de flori de vară, știam că și ea mă urmărește, vedeam cum se uită la cicatricea de deasupra sprâncenei mele, ochii ei se ridicau și coborau fără să-și dea seama, după mișcarea sprâncenei mele, se încruntau, apoi se înviorau, la un moment dat, am început să râd, s-a uitat deodată mirată la mine, eu am plecat, dar am simțit-o urmărindu-mă cu ochi mari. Și mă urmărește la fel de mirată de fiecare dată când sunt pe aproape, o simt, se ferește, dar o simt, am un simț special în privința ei, nu știu cum, dar îi simt prezența, aroma, și ochii ce se întorc mirați oriunde aș fi.
Într-o zi, pe o arșiță cumplită, ardea asfaltul, ardea aerul, vara venise ca un cazan de aburi peste noi, aproape că nu ne lăsa să mișcăm, fiecare pas, fiecare gest, fiecare clipit de geană era un efort ce ne scălda în ape, m-am dus după ea pe bancă. Pisicii erau ascunși la umbră, leneși, moleșiți, iar Taina le împărțea bucățele de sandwich, păcătoșii mici, dădeau cu lăbuța în cărnică, o miroseau alene, se strâmbau, le era greu și să le mestece. Când m-a văzut, Taina s-a speriat, era acum sigură că i-am descoperit ascunzătoarea. ”Am adus mâncare la pisici”, a spus ca o justificare pe care nu i-o ceruse nimeni, să-și alunge spaima și stinghereala. Am înaintat amândoi spre institut, deja eram complici, când am ajuns la intrare, i-am spus: ”Taina, să nu mai fumezi!”. M-a privit, a șoptit, ”Taina”, observând că i-am spus pe nume, a tăcut. Femeia-copil îmi aduce atâta primăvară! Simt o teamă nedefinită!