Umblu de zile în șir prin perdeaua de zăpadă, dar nu văd nimic, pe pielea mea nu se lipește nici un fulg, pe fața mea nimic rece, doar cald în inimă. Ajung acasă, nu ești, plec iar în căutare. De Crăciun, am fost în gară, am așteptam trenuri să vină, trenuri să plece, ningea, totul părea desprins din Anna Karenina, așteptam doar un sunet prelung să anunțe accidentul, lumea adunându-se, zvonuri, vorbe, țipete. Din fericire, era doar un Crăciun de om singuratic, fără scene de film sau de povești tragice. Ningea cuminte, trenurile ajungeau bătrâne în gară, oftând zgomotos, se odihneau câteva minute și cu ultimele puteri, porneau încet, poticnindu-se, răsuflând obosite prin troienele albe din față. La fiecare tren ce sosea, visam că ai să cobori, că ai venit de departe pentru mine, să petrec un Crăciun ca niciunul de până acum. Nu veneai, îți simțeam gândurile dându-mi ocol, știam că trăiești năuceala cum o trăiesc și eu, te visam, mă visai, dar nu veneai. Prin cernerea de fulgi, mă simțeam eu însumi o gară pustie, a plecat un tren acum mulți ani, am rămas golit, apoi ai venit tu, Taină, tren senin, ai alunecat, ai uitat să oprești la semn, ai trecut prin mine, zdrăngănind geamuri, spărgând pereți, străfulgerându-mă, zguduindu-mi viața de urs singuratic. Stau și te aștept, gară uitată, te aștept să vii, să oprești la peroanele mele, uite, curăț zăpada, fac alei de brazi, pun mușcate la fereastre, să-ți fie bine, să nu mai pleci. Stăteam sub zăpadă, se uitau femeile de serviciu după mine, eu singur pe o bancă în gară, în seara de Crăciun, așteptându-te, sperând într-o minune, deschizându-se o ușă și tu apărând, stăteam și mă gândeam că fiecare suntem o gară, unele mai înghesuite, mai aproape una de alta, unele la distanță mare, dar la fiecare mai sosește un tren, mai pleacă un tren și fie că suntem plasate pe un teren locuit în jur, tot pustii rămânem după fiecare plecare. Mă ridicam și plecam, visam pe drum că mă aștepți acasă, cu vin fiert și cozonac cald, dar casa rămânea goală. Anul trecut de Crăciun, nu era goală, și totuși eram singur în ea. Mă mușc mereu de buza de jos, acolo unde sărutul tău mi-a lăsat semn, iubesc semnul acesta, aș vrea să rămână ca un tatuaj acolo, în formă de T și mă gândesc, aiurea, fără sens, că pornim din același trunchi tu, Taină, eu Tudor, apoi ne risipim în zările alfabetului.
Zilele trec greu, zile de singurătate pe care altădată le căutam, dar acum se dilată, nu se mai sfârșesc și fiecare din ele parcă mă îndepărtează de tine. Mi-e teamă că vei uita, mi-e teamă că nu vei uita, te caut mereu, te găsesc și nu te găsesc, sunt fericit că te găsesc, sunt fericit când nu te găsesc, e o devălmășie în mine, nu dorm, mă frământ, pun în balanță ce am, ce am avut, port pământul întreg pe umerii mei și strig: ”Dar bine-ai venit, nebunie, insomnie, așteptare, mai stai, mai durează un pic!”, mi-e teamă de starea asta, mi-e teamă să nu pierd starea asta.
Inima mea este un bulgăre uriaș, Sisif supus la pedeapsă pe vecie, Sisif din ce în ce mai mic și obosit, extenuat, ce duce în spate povară dură și rece, rațiunea, aș vrea să o las, dar este crucea vieții mele, iar acum te am Taină, acum te am și mi-e teamă să nu te pierd. Ți-am cercetat palma, Taină, este anume făcută să-mi țină inima în ea. Altă palmă nu s-ar potrivi.
Tudor