Și bărbații plâng câteodată

Azi noapte te-am visat din nou, te aducea apa la mal, trăiai, ai deschis ochii, m-ai privit fix și te-ai dus șoptindu-mi numele. Taină, nu cred în vise, dar mă trezesc speriat, de parcă ai fi adormit lângă mine, te caut și nu mai ești. Mereu același vis, un trup în brațele mele, un trup ce se sfârșește și dispare, rămâne suflet imaterial, ca o ceață pe care nu pot să o ating, știu că este, dar nu o văd, doar știu, doar simt. Dumnezeule, ce vrei să-mi arăți, ce semne vrei să-mi dai? Plec sfârșit, obosit, dar te văd și ochii tăi ca argintul viu, mă liniștesc. Visele îmi dau senzația că te pierd deși, lângă tine este totul bine. Râzi, glumești, ești parte din jocul meu, te ating în treacăt, te ferești, dar râzi, fac glume, participi, dar rămâne ceva, o nedumerire în privirea ta. Parcă suntem două pământuri care se apropie cu viteză unul de celălalt, dar se apropie cu același pol și dintr-o dată se depărtează, se împing unul pe celălalt, refuză apropierea totală, tu refuzi apropierea totală. Aș vrea ca în poveste, să fiu Jack, să pun un bob de fasole în pământ, să crească vrej uriaș până pe pământul tău și eu să urc pe el până la tine.

Ai lăsat ușile toate deschise spre mine, intru, ies, mă zbengui prin încăperi, mă adăpostesc de arșiță, mă ascund de ploaie. Dar undeva, există o ușiță mică pe care nu vrei s-o deschizi. Bat în ea, așteptând să se deschidă, dar niciun zgomot nu răzbate dinnăuntru.

Mi-e greu să te înțeleg, afară este frig, a venit iarna devreme, nici n-a apucat toamna să respire liniștit și zeița de argint a scos-o de pe jilțul ei. S-a lăsat zăpada mai repede decât mă așteptam, mă uit pe geam, dar cerul se încruntă la mine. Nu știu unde greșesc, nu știu ce obstacol am în cale, dacă aș ști, poate l-aș răsturna. Mi-ai spus, Taină zilele trecute că ai vrea să vorbești cu mine, să afli un adevăr, apoi ai tăcut, mi-a fost teamă de întrebările tale, am schimbat subiectul, nu vreau adevăruri, vreau clipa. Nu vreau să știu de ce mă îndrăgostesc, nu vreau să știu de ce a plecat zeița mea cu ochi ca marea, am ajuns la vârsta când vreau liniște, vreau să-mi fie clipa senină, nu am nevoie de aprobarea nimănui să-mi trăiesc viața. Tu vrei, probabil să știi ce-mi ești. Nu știu, Taină. Mi-e teamă de răspunsuri. Răspunsurile te leagă, îți creează obligații, sarcini, datorii. Eu vreau să mă îndrăgostesc, vreau să mă joc, jocul etern al flirtului dintre un bărbat și o femeie. Inima mea și-a făcut datoria, a bătut în ritm cu o femeie ani de zile, inima mea vreau să bată acum, nu din datorie, o vreau tânără, leoaică, vânător. Tu m-ai învățat să fiu tânăr, lasă-mi tinerețea, nu-mi cere cuvinte, adevăruri. Nu le cunosc.

Este zăpadă grea afară, te-aș lua în brațe, te-aș ridica până la creasta teiului, să-i săruți singura frunză rămasă în vârf, să-i alinți creanga dinspre cer, să-i mângâi cristalele înghețate, apoi te-aș arunca în zăpadă și m-aș zbengui ca un adolescent îndrăgostit. Acesta sunt eu, Taină, nu-ți pot da cuvinte pe care tu le ceri. Nu știu ce-ai fost, când te-am sărutat, te-am iubit, apoi nu mai știu, când te-am luat în brațe, te-am iubit și iar nu știu ce a urmat după, te-am recuperat, te recuperez și acum, a mai rămas o ușiță închisă, un bastion pe care nu vrei să-l lași prădat, apoi nu știu ce va urma.  Ești femeia mea, deși n-ai fost niciodată cu adevărat, dar un sărut, o îmbrățișare, atingerile, joaca, apropierea, îndepărtarea, te-au făcut femeia mea. Te vreau femeia mea, dar nu-ți pot da cuvinte. Eu sunt al lumii întregi, tu m-ai învățat asta. Acceptă adevărul. Mă îndrăgostesc de fiecare picătură din tine, fiecare clipă îmi aduce un strop în plus de dragoste, fiece moment te simt mai aproape de mine, dar nu mă lega cu cuvinte. Iubește-mă și lasă-mă lumii. Iubește-mă și lasă-mă să fiu ce-am fost mereu, un vânător, un prădător. Te voi pierde iar, te voi câștiga iar, te vei îndepărta,  te voi recupera, voi plânge, voi râde, nu voi mai iubi alte femei, nu le voi mai chema cum te-am chemat pe tine, soarele meu coboară, m-am îndrăgostit pentru ultima oară, dar lasă-mi viața să urce ca luna când soarele coboară. Te voi iubi mereu, cu zbenguielile tale, cu sălbăticiunea ta, cu întristările și exuberanțele tale. Îmi ești unică, îmi vei rămâne unică, între noi am descifrat îndoielile, poate am descâlcit și rostul dragostei, vei mai suferi poate, voi suferi poate și eu, da, și bărbații plâng câteodată, dar ne vom întâlni mereu, pe același drum întortocheat, pe aceleași cărări bătute de vânt, dacă te vei întoarce cu spatele, voi urca pe vrejul fermecat până la tine, odată, cine știe? vei fi a mea până la capătul pământului. Și mai departe!

Tudor

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Un capitol fascinant, plin de jocuri de cuvinte zglobii, de fermecătoare figuri de stil toate pline de seva inconfundabilă a unei incredibile povești de dragoste. Mulțumim!

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *