Am căutat ani de zile o explicație pentru plecarea ei, nu înțelegeam motivul niciunei plecări, cu atât mai puțin motivul pentru care ea a plecat, de ce n-a mai vrut să lupte, de ce nu s-a agățat de orice șansă, de orice clipă ce putea să aducă o metodă nouă, un tratament nou. A obosit și a renunțat, lăsându-mă captiv ei chiar după plecare. Apoi, negare, furie, neputință, am încercat să-mi găsesc un echilibru interior, eram conștient că nu pot să echilibrez în suflet o balanță, că ar trebui să pun de o parte durerea, amintirile, senzația de nepereche și pe cealaltă parte bucuria, dorința de a trăi, ori bucurie nu mai exista, nici vreo mare poftă de viață și balanța se lăsa mult pe-o coastă. Aș fi vrut să ajung în acel punct, ca bila în vârful clopotului lui Gauss, de unde să nu mai am unde coborî, unde urca. Într-un final, am fost conștient că am atins acel punct. Echilibrul perfect uniform, omogen, fără bucurii, fără dureri. Toate se estompau, deveneau plate, nu le simțeam. Prima bătaie de inimă am simțit-o privind femeia-copil jucându-se. Era atât de naturală joaca, ea total convinsă că este singură în tărâmul ei, odată și al meu, părea că știe limba castanilor, vorbea cu ei, îmbrățișa teiul, îl mângâia, apoi fără să rupă un fir de romaniță, lua câte o petală spunându-și cu siguranță: mă iubește, nu mă iubește, sufla în păpădii, apoi întindea mâna spre gâzele adunate pe un arbust, le împrăștia și ducea joaca așa până când își amintea de ceas. Atunci, lua geanta rapid pe umăr și o rupea la fugă. O vedeam pe alt geam intrând în institut. I-am ieșit în cale de câteva ori, mă vedea, nu mă vedea, nu știu, dar îmi aducea o energie, ca o felie de tort pe care îl împărțea generos la cei din jur. La un moment dat, venind în urma ei, am întrebat-o: ”ești îndrăgostită?”. S-a uitat cu niște ochi mari la mine, apoi a făcut o piruetă și o plecăciune ca un dansator la final de dans și mi-a răspuns: ”Da, de primăvară!”, a chicotit și a intrat la ea în laborator. Chicotul acela a fost primul semn că echilibrul îmi este amenințat. Parcă trecuse un val și curenții mă trăgeau în larg. Am simțit primejdia, mă aruncam cu o coardă elastică de pe o culme și coarda se putea rupe. Dar era prima dată după ani mulți când îmi făcea plăcere să trăiesc. Am vorbit cu șefa de laborator a femeii-copil să aduc studenții în practică acolo, nu i-a convenit, nici mie nu-mi convenea situația, eram tot timpul sub ochii Madamei, o zgripțuroaică plină de venin, dar curenții mă trăgeau în larg, voiam să văd mai des femeia-copil. Îi zâmbeam, nu cu o intenție anume, dar o vedeam ca fiind acel copil ce știe limba naturii, a copacilor, a păpădiilor. Îi zâmbeam cum zâmbești unui copil. Iar privirea ei mirată, parcă mă stârnea, mă opream din orice făceam și îi zâmbeam din nou, intram la ea, îi zâmbeam, amuzat de nedumerirea din ochii ei. O cheamă Taina și fără să vreau, îmi va deveni ca un sport extrem, periculos, dar de care devii ușor dependent.

Spune-ți părerea

comments