Merg zi de zi la institut, unde totul a devenit un chin. Îl văd, îl urmăresc ştiind că niciodată n-aş putea să-i mai spun măcar un cuvânt, ştiind că-i voi face rău şi lui şi mie. Într-o dimineață, a venit pe banca mea, m-a surprins, m-a întrebat dacă sunt bine, am crezut că râde de mine, dar când am ridicat privirea, era serios. I-am spus că mă simt bine. În mine, privirea lui nu poate intra, nu ştie că mint, da, sunt bine. Arăţi bine, mi-a spus şi am ridicat din nou ochii, mirată, este prima oară, prima oară când îmi spune asta. Nu mă pot uita prea mult în ochii lui, poate par o curajoasă, dar nu sunt, sunt ca un pisic zbârlit, gata să sară să zgârie, dar nu ca să facă rău, doar ca să se apere. Mă privea serios, foarte serios și fix, şi sentimentul meu a fost că ar fi vrut să mă ia în braţe, dar nu îndrăznea de teamă că mă poate răni, parcă nu voia să-mi rănească sentimentele. Sau să nu se rănească el.
Mă simt foarte afectată de ceea ce am făcut într-un moment în care n-am gândit, am lăsat totul să curgă și nu m-am opus impulsului de o clipă, am dat drumul în eter la șuvoaie de sentimente fără să mă gândesc că în totul suntem implicați amândoi, sau că îl implic fără să vrea și acum, mă simt pierdută, sunt agitată fără rost, sunt panicată uneori, aproape simt că mi se sparge inima, mă afectează foarte mult acest șir de întâmplări pe care eu le-am permis, eu le-am declanșat. Apoi într-o zi, îmi dau seama cât de infantilă pot fi. L-am văzut pe geam când urca în mașină cu Andreea Bordei, cea de la contabilitate. Auzisem că între ei este ceva, am crezut la un moment dat că cei care spuneau asta se înșelau, dar i-am văzut, radiau amândoi, el era extrem de galant, privirea îi sclipea. Eu credeam că sunt peste tot în jurul lui, dar nu sunt nicăieri, credeam că respir dragoste prin porii lui, siguranță, încercam să-l protejez de ceilalți, dar el nu are nevoie de nimic, dar cel puțin îmi este dator cu liniște. Nu aș suporta aere de învingător acum că știe totul, de cuceritor, nu aș suporta să dea cu pietre în mine, dar pietrele eu i le-am pus în mână, dacă va da, va da cu vina mea.
Mă întorc de la institut cu mii de întrebări, nedumeriri, dileme, aș vrea să dorm, să găsesc alinarea la care trează nu pot spera, nesiguranța pe care mi-am creat-o mă roade până la os, mă omoară, parcă mi-am făcut cuib în brațele ei și mă usucă, încet, sigur, parcă îmi pierd din zile, parcă inima îmi este la el, cu tot ce am strâns în ea până atunci, și el face ce vrea cu ea, mai îmi ia din zile, mai îmi pune.
Pe seară, mă sună, îmi spune ceva, nu am înțeles prea bine, nu am fost atentă, trebuia să fac ceva, un tabel, ca o constatare pentru studiu, o să întreb mai multe mâine, oricum putea să lase pe dimineață ce are de spus, dar n-a lăsat, îmi face bine telefonul lui, mă scoate din agitația în care intrasem, ar vrea să îmi spună cred, că totul este în ordine, că mă acceptă așa cum sunt, cu sentimentele și nebuniile mele. Îi găsesc scuze, poate m-am înșelat, nu cred că avea aceeași privire pentru Andreea, nu, cu siguranță mi s-a părut, și apoi ea este atât de înaltă, cu tocuri, îl depășește, par caraghioși, așa îi văd eu acum, sigur sunt doar bârfe. Găsesc în mine o urmă de înțelegere, mă iau în brațe, singură, mă îmbrățișez, dansez cu mine prin casă, parcă am fost supusă la o încercare de care am trecut, mă simt epuizată, sfărâmată, dar continui să dansez, mi-am lăsat inima la el în palme și nu cred că pot să o mai iau înapoi, sunt convinsă că mâine, va fi la fel de greu, voi fi la fel de încolțită, știu sigur, dar acum, mă simt bine și nu mă gândesc decât la veșnicul și dragul meu „Te sărut!” din final, știu că îl spune mereu, l-am auzit când vorbea de față cu mine, și ce dacă? Eu tot cred că l-a inventat pentru mine.