Mi-am luat câteva zile libere! Nu am stare, mă învârt prin casă, mai curăț curtea de frunze, este frig, dar îmi face bine, ca și cum toamna ar încerca să mă trezească dintr-o beție a simțurilor. Am nevoie de trezire, dar frigul nu-și poate duce munca până la capăt. Mă trezește, dar nu din nebunie!
Vreau să sun pe cineva, dar nu știu pe cine. Caut în agenda de telefon, Doamne! căutând, dau de numărul mamei. Mama mea, măicuţa mea cu părul alb! Nu pot să-l şterg, nu am putut să şterg nicicând acest număr, mi se pare că aş îngropa-o. Încă odată şi încă şi încă, undeva în adâncul meu, într-un cotlon rămas copil, aştept încă să mă sune, să mă întrebe ce fac, cum mai sunt, cum mai trăiesc, aştept să-mi spună că este totul bine, că orice se poate, doar să vreau, doar să întind mâna. E suficient să ştiu că există un număr de telefon vechi de ani şi mă simt mai în siguranţă, întind mâinile amândouă şi o simt acolo, în linişte, ocrotindu-mă de la distanţă, dintr-un număr vechi de ani, pe care nu mă îndur să-l şterg. E ca un prieten, de care ştiu că există, doar ştiu şi atât, nu îl sun, nu îl caut, dar ştiu sigur că există, când am nevoie îl voi găsi cu siguranţă.
E trist, dar în acelaşi timp, îmi aduc aminte, mereu şi mereu că nu am făcut totul ca să o scap şi toată vinovăţia pământului se lasă pe umerii mei.
Părinţii mei au fost modelul meu în dragostea pentru copiii mei, au trăit într-o altă lume, în care dragostea şi alintarea copiilor erau oarecum nefireşti, erau considerate răsfăţ, prostire şi aducătoare de îngâmfare unor copii prea curaţi să discearnă răul pământului. Atunci, părinţii mei mă iubeau nefiresc. Ei îmi arătau dragostea prin toţi porii, bunicii ne arătau dragostea prin toţi porii, deşi prezenţi la dragostea părinţilor, îi certau, le reproşeau râzgâiala noastră de copii. Ei, părinții mei chiar, se iubeau nefiresc. Îşi spuneau dragostea, îşi mărturiseau unul altuia dragostea, se bucurau de dragostea lor, îşi citeau dragostea în ochi şi şi-o declarau când erau întrebaţi. Erau consideraţi cu totul, atipici şi anormali. Şi se mândreau cu asta. Şi se mândreau cu dragostea lor şi cu dragostea pentru mine. În dragostea lor i-am simţit tigri, lei, pantere, sfâşiind duşmanii reali şi imaginari, protejând pe cei care le protejau copilul, onorându-i pe cei care le onorau odorul. Şi onorându-i pe cei care le onorau dragostea. Tata nu ştia să comande, el ruga, mama era mai dură, mai puternică, nu ar fi putut ierta neiubirea bărbatului iubit. Mama era o ambiţioasă, pentru ea şi pentru mine. Îmi spunea la tot pasul: „Poţi! Ştii că poţi!” şi pentru mine era suficient. Puteam, chiar dacă până atunci crezusem că nu pot. Mama n-ar fi putut suporta autoritatea şi tirania niciunui bărbat. Tataia o crescuse mândră. O învăţase să suporte doar dreptatea, dragostea şi blândeţea bărbatului. Mama era fructul unei căsătorii pe care nu şi-o dorise nimeni, doar tataia. Iar mamaia o crescuse, o oropsise la o autoritate prea grea pentru umerii unui copil. Dar în spatele lui mamaia, era tataia şi a fost suficient să modeleze puţin asprimea mamei ei. Mama a crescut într-un mediu în care se vorbea de Dumnezeu la fiecare pas şi asta a fost destul ca mama să crească dreaptă. Mai puternică, mai aspră poate, dar dreaptă. Şi destul ca să preţuiască dragostea omului iubit. Şi dragostea, în general.
Am vrut dintotdeauna, ca şi dragostea mea să fie model pentru dragostea copiilor mei. Am vrut să-şi simtă inima pulsând la fiecare apropiere a omului iubit, să-şi simtă genunchii tremurând, chiar după ani de dragoste, la simpla atingere a omului iubit. Să simtă emoţia aşteptării şi bucuria fiecărui scârţâit de uşă care să anunţe venirea omului iubit. I-am crescut din iubire mare, am alimentat iubirea, am înălţat-o la rangul de virtute maximă. Nu pot să nu mă întreb: cum vor vedea iubirea mea pentru ei peste ani? Cum va fi iubirea lor peste ani? I-am crescut învăţându-i că trebuie doar să iubeşti. Curat. I-am învăţat că fiecare dintre noi, suntem unici. Că trebuie să dăm mult pe pământ şi să nu așteptăm mult, că uneori vom fi dezamăgiți în așteptări. Dar în dragoste, să dăm totul şi să cerem totul. Asta este adevărata dragoste. Fără supuşi şi fără tirani. Fără vasali și fără suverani. I-am învățat că trebuie să ierți. Şi să uiţi. Iertarea nu este o cometă efemeră, o stea căzătoare. Ea trebuie să fie definitivă. Să nu te întorci în urmă să mai cântăreşti o dată iertarea, să mai măsori uitarea, doar să o înveți ca pe un exercițiu pentru a putea trăi mai departe. Şi să înveţi să nu te doară. Dacă poţi. Dar trebuie să poţi. Să înveţi să alegi, să treci prin răscruci, să gândești bine răspântiile și să traversezi cu capul sus, privind înainte toate trecerile din viaţă. Să nu mai scotoceşti prin trecut. Să nu mai cauţi prin cuvintele care s-au spus, sau prin tăcerile trecute. Să nu te mai întorci la ele. Să laşi fotografiile întregi. Să nu le tai, ca şi când nu a fost niciodată.
Să trăieşti…..