Îmi spuneai mereu să nu judec, să iau totul așa cum vine, să nu mă consum, dar așa cum m-ai consumat tu, nu m-a consumat nimeni. Ai rupt bucată cu bucată din mine, m-ai cheltuit, m-ai risipit, mă simțeam în mâna ta ca o monedă de schimb, dar nu puteam spune nimic, îmi plăcea în mâna ta, chiar ieftină de eram, deși eu mă voiam un lingou din care rupi bucăți să-ți plătești viață de lux. M-ai cheltuit până când am rămas sfârșită, fără viață, ca și cum aș fi ieșit din mine și m-aș fi lăsat goală pe dinăuntru. Fără suflet. Melodramatic, mă și vedeam un înger cu o aripă ruptă în zbor, cu inima frântă, așteptând o minune s-o repare. Ți-aș fi cântat: ”Tu mi-ai frânt-o, tu mi-o coase, cu fir roșu de mătase”, dar obosisem, dragul meu, obosisem, totul era ilogic în ceea ce făceai, nimic nu avea sens, mă respingeai, mă apropiai după formule înțelese numai de tine, pentru că deja credeam că totul era un calcul, doar un calcul matematic, altfel cum se poate să iubești azi, să urăști mâine dozat totul, măsurat cu precizie să nu depășești o proporție stabilită din timp de tine? Îmi analizam gesturile în ziua în care mă iubeai, eram atentă la fiecare amănunt, ce parfum folosesc, ce culoare port, ce fard pun pe ochi, ce roșu pe buze, analizam ca să știu exact a doua zi în ce mă îmbrac, cum mă fardez, cum mă aranjez. Foloseam și eu concentrații, cantități știute doar de mine, doar vrăji nu făceam deasupra, iar a doua zi mă urai! Erai departe cu totul, cu gândul, cu mintea, cu trupul chiar. Te lepădai de tot ceea ce fusesei cu o zi înainte, deveneai un munte de pe care cădeau pietre în avalanșe, mă copleșeau stările tale, mă loveau pietrele, mă îngropau bolovanii. Rămâneam năucă, nemaiînțelegând nimic, rămâneam cu mâna întinsă ca un cerșetor, ca un om flămând după o bucată de pâine. Deveneam ușor, proprietatea ta, nu aveai niciun act pe mine, dar nu conta, dețineai toate drepturile asupra mea, eu ți le puneam în palmă în fiecare clipă, îmi plecam fruntea, îngenuncheam, îmi pierdeam luciditatea, o ceață opacă se depunea peste ochi, un paravan peste urechi, deveneam irațională și într-un fel pe care nu-l pot explica, nefericită. Într-o zi, după o fugă de secole, dintr-o lume în alta, m-ai căutat. Îți fusese dor de mâinile mele, de buzele mele, de mine toată, de dorința de a mă ști a ta? Habar n-am, tu nu vorbești, niciodată nu vorbești, doar te-ai apropiat de mine și ușor, ți-ai apropiat buzele de ale mele. Ca o mângâiere, ca o adiere, ca o briză sărutând malul. M-ai cuprins, m-ai trecut prin toate stările de agregare, am fost gheață, sloi și m-ai încălzit, am fost apoi șuvoi de apă, gheizer ce țâșnea dintre stânci, apoi, în mâinile tale, am fost abur, mă strecuram printre fibrele tale, te alintam, te iubeam, și am devenit foc, ardeam, mă înălțam și apoi coboram ca o văpaie, Doamne, ce femeie nu ar înțelege? Aș fi vrut să mă înec în tine, să mă scufund în tine, doar am închis ochii vrând să duc sărutul în neuitare, așa cum altădată voiam să închid ochii să duc fuga ta în uitare. Știam că vei fugi iar, știam că te vei ascunde, era o lecție învățată, erai o lecție învățată, dar odată te alesesem și luptam pentru visul meu. În mine se dădeau bătălii, oaste rebele atacau, cavaleri în armuri se apărau, nu știam ce să îmi doresc: ”voiam să pleci, voiam și să rămâi, Ai ascultat de gândul cel dintâi….”. Și ai plecat!

Spune-ți părerea

comments