Într-o zi, ascunzându-ne prin mărăcinişul din curtea grădiniţei din faţă, un băiat m-a luat de mână şi mi-a spus că mă iubeşte. Era blond, cu bucle, cu ochii albaştri, senini, Ovidiu îl chema şi bătea soarele în cârlionţii lui făcându-i să pară de aur şi când eu pierdută nu ştiam ce trebuie să spun, m-a sărutat pe obrajii roşii ca para focului şi a fugit. Ce-am iubit viaţa atunci! Aveam cam zece ani şi eram convinsă că voi fi mireasa lui, păi, nu? Era doar primul băiat care-mi declara iubirea. Au urmat zile în care continuam să ne jucăm, dar nu ne uitam unul la altul şi când din întâmplare ne pomeneam faţă în faţă, ne înroşeam şi ne fâstâceam şi fugeam copleşiţi de emoţii, nimic nu mai era ca înainte, stăteam, ne uitam, nu ştiam cum să trecem mai departe. Într-o zi, i-am spus: „auzi, ştii ce, nu vreau să mă mărit cu tine! Hai să fim prieteni!” şi el cu nişte ochi uriaşi, umeziţi de lacrimi, dezamăgit în visele lui, dar uşurat de soluţia mult prea uşoară a tuturor problemelor noastre. Am rămas ani de zile cei mai buni prieteni, până când părinţii lui s-au despărţit şi a plecat cu tot cu viaţă în alt colţ al lumii, am plâns, a plecat primul meu sărut, candid ca un crin, dar iubeam prea mult viaţa şi am uitat.
Când am crescut, eram prin clasa a 10-a, învăţasem de la colege să-mi scurtez sarafanul şi-l cambrasem uşor pe mijloc, eram la vremea când şi un prosop de bucătărie dacă puneam pe mine, se aşeza pe formele de abia iţite şi-mi stătea bine. Plecasem de la liceu şi în faţa primăriei, un băiat subţirel şi fragil ca un firicel de trestie a ridicat ochii rămaşi prea mult pe genunchii mei (Doamne, ce ravagii făceam cu sarafanul ridicat puţin mai mult şi strâns în curea!) şi a zâmbit şi când privirile ni s-au întâlnit, nu a mai zâmbit, a devenit brusc serios, prea serios, prea atent, prea fix. Am trecut mai departe, conştientă, sigură că mă urmăreşte cu privirea, pentru prima oară sigură că cineva mă urmăreşte cu privirea, pentru prima oară cu inima bubuind, rămasă undeva, mult în urmă, dar prea speriată să mă întorc. A doua zi, era în acelaşi loc şi eu nu mă puteam uita la el, simţeam că-mi fuge inima în ochi. Obrajii şi urechile şi eu ardeam cu totul, luasem foc şi respiram mult prea repede, mult prea des. A treia zi, l-am rugat pe un văr care stătea la noi pe perioada liceului, să-mi dea ochelarii lui de soare. N-a vrut, dar dimineaţa când am plecat de acasă, i-am agăţat din mers, mai bine riscam o scatoalcă din partea lui, decât să vadă el, băiatul ca trestia că ochii mei ard. Aşa a continuat tot anul până în vară, el mă aştepta cuminte pe trotuar, eu treceam şi uneori, când îmi făceam curaj, întorceam capul, speriată de efemerul fiecărei clipe, dar de cele mai multe ori, nu mă uitam la el, de fiecare dată, îmi promiteam că mâine, cu siguranţă mâine mă voi uita în ochii lui, fix şi el va vedea cât îmi place, dar în fiecare seară mă regăseam singură, speriată, lipsită de orice curaj. A doua zi treceam iar pe lângă el, fără să întorc capul, nici o secundă nu mă gândeam că el ar putea crede din asta că nu-l plac, dar la un moment dat aşa a crezut, a plecat în armată, lăsându-mi o scrisoare la prietena mea, cea cu care treceam mereu prin faţa lui, dar nu atât de prietenă să-i spun că-mi plăcea atât de mult acel băiat ca trestia, firav şi delicat. Poate că dacă îi spuneam povestea inimii mele, ea i-ar fi spus când ar fi primit scrisoarea, poate că dacă aş fi avut mai mult, curaj, poate că dacă ar fi avut mai mult curaj, poate că dacă nu ar fi plecat în armată, poate că, poate că… Și acum mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi întors capul odată în plus, dacă i-aş fi zâmbit odată, dacă nu-i luam mereu ochelarii de soare ai vărului, dacă ar fi ştiut să citească mai adânc, dacă aş fi ştiut să citesc mai adânc. După câtva timp, am iubit iar viaţa şi am uitat…
Am crescut şi am iubit fiecare clipă din creştere, au apărut întrebările, îndoielile, însingurările, dar au apărut şi răspunsurile, certitudinile şi revelaţiile, descoperirile. Am avut puţini munţi în viaţă şi multe, multe pajiști cu flori, cu fluturi albaştri zbenguindu-se în soare, cu râuri străbătute de peşti aurii, dar uneori, nu am găsit răspunsurile potrivite la unele întrebări, sau n-am ştiut eu să întreb, am crescut şi am încercat să-mi împachetez viaţa în cutia potrivită şi să o înfăşor cu o panglică roşie, uriaşă, să mi-o fac cadou. Iubiri s-au rostogolit una după alta, unele doar în gândurile mele, altele reale, unele mai mature, altele de-a dreptul copilăreşti, am iubit fiecare clipă din ele. Au apărut examenele, grijile, de început de viață şi apoi din ce în ce mai presante, am crescut, m-am maturizat şi am iubit maturitatea mea, am încercat să nu uit de copilărie, am încercat să nu-mi uit visele, să nu le amestec cu îngrijorările, iluziile să nu le combin cu deziluziile, am încercat să nu uit ce înseamnă „te iubesc!”, am înţeles dintotdeauna valoarea acestor două cuvinte, cu tot ce aduc cu ele şi am înţeles că nu trebuie să le rostesc în timp ce mă gândesc că am de făcut o analiză în laborator, sau mai ştiu eu în ce situaţie, într-o clipă banală a vieții, am făcut dragoste, lăsându-mă doar în voia dragostei, fără să mă gândesc că am maşina de spălat plină şi că tavanul este murdar, am încercat să ies din banal, m-am schimbat şi ştiu că m-am schimbat, mi-am schimbat visele, iluziile, gândurile şi încerc să nu mă gândesc dacă este bine sau este rău, mă spăl pe faţă dimineaţa, îmi fac ochii cu creionul şi vreau să mă gândesc la asta, fac orice lucru banal, fără să mă gândesc cât este de banal, să nu fac nimic, nici cel mai mic gest din reflex şi chiar dacă viaţa mea a devenit un carusel, vreau să mă opresc să respir, să simt chiar şi ameţeala. Vreau să simt poienile cu flori, dar şi dealurile, vreau să pipăi obstacolele, să miros provocările, vreau să am orgolii, vreau să nu am orgolii, vreau cale lungă şi vreau să simt fiecare fir de pietriş. Viaţa nu este un bun şi atât, viaţa este viaţă, uneori nu ştiu să o gestionez, mă copleşeşte, mă depăşeşte, dar şi aşa vreau să o simt, se poate opri oricând şi nu vreau să simt că a trecut şi să-mi pară rău. Nu vreau să mă uit într-o dimineaţă în oglindă şi să văd un chip schiminosit de furie, de regrete, de amăreală. Viaţa nu este strada pe care o traversez cu gândul aiurea, semaforul la care aștept să se facă verde, nu este rata la bancă, nu este placa de faianţă căzută la baie, nu este coada la supermarket în aşteptarea unui discount la tigăile de Mediaş, nu este „asta e viaţa!!!”, şi abandonezi totul ca mască a resemnării sau a neputinţei. Viaţa e viaţă şi o iubesc în fiecare clipă cu tot ce-mi aduce, iubesc viaţa şi vreau să trec asta în testamentul meu, în moștenirea ce o las, în declaraţia mea de avere, în planul de carieră făcut pentru directorul de la cercetare, în planul meu de viaţă şi nu vreau să fie nimic banal…