Pentru mine, căsătoria însemna prietenie, responsabilitate, respect, maturitate, iertare, uneori compromisuri, anumite nevoi şi dorinţe şi respectarea acestor nevoi şi dorinţe, dragoste şi atât este suficientă pentru o relaţie de scurtă durată, pentru căsătorie este nevoie de mult mai mult.
Cu Andrei, avusesem dragoste, imensă, un ocean de dragoste, un cer de dragoste, dar ne-am jucat inconştient, copilăreşte cu ea, am testat-o și nu era bine, nu ştiam ce mai rămăsese, trebuia să aflu. Nu era o pedeapsă, nu era răzbunare pentru lacrimi, ne distrugeam unul pe celălalt, ne loveam, ne atacam, cu tăceri, cu încrâncenări, trăiam sub sabia unei rupturi iminente şi voiam să ştiu dacă mai există ceva de salvat, dacă ceva fusese real, nu regretam nimic bineînţeles, din povestea noastră reală sau imaginară cunoscusem minunile mele şi asta era mai important ca orice.
Și la un moment dat, el a plecat, spunea că vrea un răgaz, atunci, m-am aruncat cu capul înainte, mi s-a oferit acel post la Agronomie în București şi l-am acceptat pentru un semestru.
Cred că dacă nu încercam, rămâneam toată viaţa cu regretul necurajului şi cred că nimic din ceea ce era de salvat nu se mai putea salva. Probabil că unul lângă altul, tăcerile, grotele, obstacolele ne înfrângeau. Plecând, chiar dacă m-am întors fără nici un nimb, am avut impresia că mi-am testat posibilităţile, că mi-am încercat limitele.
Nu am simţit valuri de adrenalină, pur şi simplu, seara am plâns, noaptea am plâns, singură în pernă, a doua zi de dimineaţă am vorbit cu copiii, le-am spus că vreau mai mult de la viaţă, că nu mă simt eu predând resturile celorlalţi, la un liceu de mâna a treia, mi-am luat bilet şi am plecat la Bucureşti. Nu m-am simţit eliberată, dimpotrivă, eram singură într-un Bucureşti ostil, într-un vacarm asurzitor, îmi era dor, cumplit de dor de viaţa mea, eram paralizată, stăteam cu bagajele adunate în jurul meu, în gară, trenuri veneau, trenuri plecau, eu priveam într-un punct şi aşteptam să vină Camelia să mă ajute cumva să plec de acolo, îmi era o frică cumplită, şi simţeam că frica aceea mă va urmări multă vreme, fără să am puterea să o înfrunt. Cum să înfrunţi frica de unul singur? Și vacarmul, nebunia? Ai nevoie de cineva lângă tine pentru asta, ori eu, acolo, eram singură. Într-un final, m-am ridicat, mi-am zis, dacă nu o fac acum, rămân aici pentru toată viaţa, ca boschetarii, trăindu-mi viaţa pe o bancă de gară. Acum ori niciodată! Şi m-am ridicat, îmi tremurau genunchii, mâinile, nu mai simțisem asemenea frică niciodată, am sunat-o pe Camelia, i-am explicat că vreau ceva ieftin, cât se poate de ieftin şi m-a dus acolo unde am trăit o jumătate de an, printre gândaci, tot timpul în mine a fost frică, nu sunt o curajoasă niciodată, dar toată perioada aceea am trăit secată de energie până la paralizie, până la nereacţie, resemnată, moartă. Nici nu-mi doream prea mult să vreau să trăiesc. Abia accidentul acela a fost impulsul, factorul care m-a făcut să înţeleg că sunt vie şi că vreau să rămân vie, am învăţat-o cu preţul singurătăţii, al suferinţei şi al maturizării bruște, impuse, forţate.
Aşa m-a cunoscut el, el Tu,Dorul vieţii mele, el surâzând atât de frumos din spatele nostru în acea poză, el crezându-se singur printre atâţia străini, fără să ştie că acolo, undeva, prin faţă sunt eu, la fel de singură între aceeaşi străini, mă văd zâmbind aproape trist, chiar singură, cu gândul plecat undeva, în urmă, sau undeva în faţă.
Tu,Dorul meu, oare ştii tu ce înseamnă acea poză pentru mine? amintirea acelei zile, pentru prima dată cu tine, fără să ştiu ce vei însemna, a rămas undeva ascunsă în memorie, în inimă, şi când am primit poza, acea poză care mă doare oricine pune mâna pe ea, ca o rană vie, toată povestea a ieşit, a răzbit ca un fir de iarbă spărgând piatra, aşteptând doar să fie povestită.