Aşa se numea salonul în care o internam pe mama din trei în trei săptămâni. Era un loc în care eu nu aveam ce căuta, un loc în care orice om sănătos nu avea ce căuta, eram un intrus, un venetic.

Tuşea de câteva luni, nu mai fuma de 20 de ani, nici nu fumase frecvent, câte o prosteală pe la diverse întâlniri. Am zis că a răcit, am plimbat-o pe la câţiva medici prin Craiova, i-am dat diverse pastile, câteva zile tusea trecea, apoi începea iar. Pe măsură ce se ducea timpul, avea episoade din ce în ce mai violente de tuse, apoi la câteva luni a început durerea. La început difuză, timidă, apoi din ce în ce mai puternică.

La un moment dat, durerea devenise parte din ea.

Nu trebuia să-mi spună că o doare, vedeam pe faţa ei, în ridurile care se adânceau, auzeam în vocea ei şi totuşi mă gândeam că nu poate fi ceva grav, poate o răceală la plămâni, poate curentul din casă, şi îi spuneam mereu să nu mai stea cu toate uşile deschise, de atâtea ori gândul nostru alege dintre toate relele calea cea mai uşoară, alungând îngrijorarea.

Verdictul a căzut ca o ghilotină şi ea l-a auzit. Fusese diagnosticată cu metastaze la plămâni, la Marius Nasta, apoi diagnosticul fusese infirmat la Fundeni, dar ea continuase să tuşească, am dus-o din nou la Marius Nasta, unde doctorul a susţinut în continuare că are metastaze, nu apăruseră la radiografie, nu apăruseră la tomograf, sau la RMN, apăruseră în schimb la toracoscopie.

A trecut în câteva zile prin agonie şi extaz. Şi ultimul verdict nu l-a mai auzit, mi-a fost teamă de inima ei slăbită şi o cunoşteam, putea să lupte cu orice, dar nu cu cancerul, îi era frică mai mult decât orice de cancer.

Am minţit-o că dat fiind că a avut cancer de sân, trebuie să mai facă câteva şedinţe de citostatice. S-a lăsat minţită, nu am ştiut niciodată, noi o protejam sau ea ne proteja făcându-se că nu ştie nimic?

Medicii i-au mai dat trei luni de viaţă, a mai trăit trei ani, dar nu a mai fost niciodată aşa cum fusese mereu. Îmbătrânea cu fiecare clipă şi murea încet cu fiecare clipă. Nu a mai fost vie cu adevărat niciodată.

Când a început citostaticele, a intrat pentru prima oară în anticamera morții. Ireal, dar am avut mereu impresia că, în acei ultimi trei ani, acolo a trăit singurele momente de fericire, sau de linişte curată.

Începea tratamentul luni şi termina joi. Când intram luni de dimineaţă cu ea acolo, învia, parcă de abia aştepta să scape de mine ca să poate continua poveştile începute data trecută. Aveam şi eu sfaturi de dat, aveam pachete de aranjat, aş fi vrut să o mângâi, să ştie că oricât de greu i-ar fi, eu sunt acolo, lângă ea, doar să mă cheme, dar nu, ea nu avea timp de mine, nu acolo, unde eram un intrus, eram doar un om sănătos care nu înţelege nimic, nu ştie nimic. Plecam cu inima strânsă şi restul zilei aproape că nici nu puteam vorbi. Mă duceam a doua zi, cu ceva mâncare, cu fructe, mă primea mai caldă parcă, apucaseră să afle noutăţile, dar tot doar cu un ochi mă privea, cu celălalt ochi era atentă la altcineva din salon care avea ceva de spus, o reţetă nouă, o plantă miraculoasă, o rugăciune salvatoare.

Eu, în acel salon intram în altă lume, nimeni nu mă privea, nimeni nu mă observa. În noaptea dinaintea internării, mama nu dormea de nerăbdarea reîntâlnirii, acolo, intra în transă, se sărutau, se strângeau în braţe, bucuroase că trăiesc, bucuroase că se întâlnesc iar, poate pentru ultima dată. De fiecare dată, în salon era un loc liber, încă unul. Şopteau: „a murit Angela…”, sau Mioara, sau aia cu bazmaua roşie, sau aia cu nasul tăiat, se lăsa un moment de tăcere, trist, descurajator, cu lacrimi în ochi, dar viaţa învingea până când şi în salonul acela şi, fericite că, deşi altele au plecat dintre ele, ele trăiesc şi măcar până data viitoare, trebuie să se bucure şi să fie fericite pentru că Dumnezeu are grijă de ele.

Apoi venea joia, o luam acasă şi începea răul. Obosea la cele mai mici mişcări, părul îi cădea, până când, la un moment dat, am convins-o că la feţişoara ei mică, îi stă bine cu părul scurt, scurt şi coama ei, de care era de-o viaţă atât de mândră, a pierit pentru totdeauna, apoi au început să o doară oasele, din ce în ce mai mult, mai puternic, apoi răul, starea de rău permanent, deznădejdea, frica, îndoiala: „şi dacă trăiesc, asta este viaţă?” şi privirea celor din jur, unii se fereau, alţii aveau milă în ochi. Viaţa celor care au trecut prin aşa ceva, nu va mai fi niciodată la fel, citostaticile, anticamera morții lasă urme adânci, pentru totdeauna.

Şi mai treceau trei săptămâni şi iar trebuia internată, iar nerăbdare, iar sărutări, îmbrăţişări, iar momente triste, pentru cei duşi, iar viaţa care învinge.

Erau parcă cu toatele, în transă, după pupăturile de început, se aşezau toate în cerc, pe cei de acasă, care îi aduseseră nici nu-i mai priveau, şi începeau cu tratamente, cu ciuperci miraculoase, cu creme măiastre, făcute în casă, cu tot felul de plante şi leacuri. Uneori îşi aduceau aminte de una dintre cele care trecuseră prin acest salon, o dădeau de exemplu cu folosirea vreunui tratament, îşi spuneau că acel tratament i-a prelungit viaţa cu multe luni, alteori aflau că un miracol se dovedise a fi zadarnic şi tristeţea le cuprindea. De multe ori, câte una rămânea cu ochii fixaţi pe un punct văzut doar de ea, cancer, realiza pentru câteva secunde imensitatea cuvântului, pe chipul ei nu se citea nimic, decât durere, dar dându-şi seama prin ce trece, celelalte o trăgeau iar în mijlocul lor.

Fiecare povestea cum a aflat de boală, fiecare avea o mică poveste, fiecare era o mică poveste şi fiecare se credea, în sinea ei, mai puternică decât celelalte, mai puţin bolnavă, pentru că pe fiecare o proteja cineva, un copil, un soţ, fiecare ştia mai puţin decât întregul adevăr.

Cancerul nu este aşa cum îl vedem în filme, trece timpul pe care ţi-l dau doctorii şi într-o dimineaţă, bolnavul nu se mai trezeşte. Din păcate, nu este aşa. Când au început durerile, nu ştiam unde să mă ascund, ca să nu plângă, să nu urle de durere, se ţinea strâns de haine, de pături, de pat, se chircea, se strângea, gemea, ochii îi erau uriaşi, îi mărea spaima. Ar fi vrut ajutor şi nu ştiam cum să-l dăm, doar gemea.

Aş vrea să descriu privirea unui om cum a fost mama mea, atunci când făcut prima dată pe ea, o asemenea privire nu poţi s-o descrii, în nicio artă, nici cu pensula, nici cu dalta, sculptând în piatră, nici cu cuvintele….

În câte-o dimineaţă, se trezea mai bine, durerile se aşezau câteva ore, ochii i se luminau, poate totuşi, poate s-au retras, poate tratamentul a început să-şi facă efectul.

Şi în altă dimineaţă, coşmarul pornea din nou. Am început cu tramal, am continuat cu rivotril şi am sfârşit cu morfină, mai puţină şi apoi doza creştea. Degeaba, monstrul rămânea în corp, în plămâni, în oase. Am fost martor la tot, am iubit viaţa din totdeauna, dar în acei trei ani, nu a fost zi în care să nu mă gândesc cât de greu este fiecare moment. Când se simţea în puteri, o duceam în locurile pe care le iubea, se uita lung la fiecare copac, la fiecare bancă, ştiam că îşi ia rămas bun. Câteodată vorbea cu dragii ei duşi din lumea noastră, erau momente în care trăia în altă lume, se transforma, era când cumplit de rea, ea mama mea dragă care şi-ar fi dat viaţa pentru noi, era rea, groaznic de rea, avea scăpărări de fulger în ochi, şi ură, multă ură pentru toţi. Atunci sufeream îngrozitor, imploram un ajutor, trăiam un coşmar din care nu puteam să ies, eram într-un carusel care se învârtea şi se învârtea şi nu ştiam cum să-l opresc să cobor, apoi, după altă zi, îşi revenea, era iar ea, dar clipele de luciditate erau din ce în ce mai rare, mai scurte. În fiecare zi murea, în fiecare zi muream cu ea. Pe Mihaela o iubea chiar și în momentele de inconștiență, de răutate dusă la extrem, dar pe Mihai făcuse fixație. Își imagina prin aburii metastazelor cerebrale că el este complicele meu în a o ucide pe ea. Îl găseam ascuns, plângând, era mic, Mihaela când nu eram de față încerca să-l protejeze, dar nu reușea, nu era nici ea prea mare. Și a trebuit să iau o hotărâre groaznică, a trebuit să aleg între ea și copilul meu. Îl trăgea în abis, din ce în ce mai adânc, îmi spunea Mihai, că se simte bolnav, suferea și sufeream și eu pe lângă el. L-am ales pe el. Am găsit o doamnă, doamna Vali să stea cu ea, și am dus-o acasă la ea. Am suferit, dar trebuia să o iau de lângă Mihai, îi făcea inconștient, prea mult rău. Apoi, mă certa că o lăsăm singură, mă doare și acum privirea ei când plecam, la școală, nimeni nu mă înțelegea, de fapt, nu prea povesteam, nu voiam să-i încarc pe ceilalți cu povara mea, dar trebuia să-mi fac datoria, pe de altă parte, mama suna toată ziua, trebuia să plec din ore, de la ședințe, directorul liceului se uita cu reproș la mine, nu a înțeles decât când a murit taică-său, lăsam baltă totul și plecam, mă amenința că-și face rău, fura de la tanti Vali cutiile cu medicamente, pitula chibriturile, luni de zile aproape că nu am dormit, de teamă că se întâmplă ceva, când suna telefonul, săream, mă speriam, îmi era teamă că va da foc, îmi era teamă că nu o mai prind în viață…

Într-o noapte a murit. În braţele mele, care nu ştiau o noapte întreagă că au ţinut un corp gol…

Şi am plecat pe străzi, nebună, nu ştiam ce fac, nu ştiam ce trebuie să fac, când m-am întors, am avut impresia că mişcă, am luat-o în braţe, am scuturat-o, am strigat-o, am jelit-o ca bocitoarele pe marginea gropii şi am plecat iar, am cumpărat un pachet de ţigări şi la un moment dat fumam două ţigări odată, una era puţin pentru durerea din mine….

Nu am uitat nimic, mintea mea este trează mereu când este vorba de părinţii mei duşi…

Pentru clipele când am fugit de lângă tine, pentru că n-am ştiut ce să fac, pentru clipele în care ce-am făcut nu a fost suficient, pentru clipele în care te-am supărat, pentru clipele, cele mai groaznice, cele mai egoiste, când am simţit alături de durere, şi uşurare că am scăpat de atâta suferinţă, de atâta jale, mamă, mămică, iartă-mă!

Spune-ți părerea

comments