Anul acela, demult….

Știam că va veni timpul când voi scotoci după tine, prin plicuri, prin sertare, prin cutii, voi răsfoi amintirile, este tot ce mi-a rămas, nu mi-ai dat prea mult din tine, dar am teancuri de zâmbete, de gesturi, răsfoiesc printre ele cu gândul viu, ca pe frunze înviate.

Și clipa de acum va fi răsfoită odată. Sunt la institut, râd, glumesc, lucreaz la un aparat, apoi mă fac că scriu un raport, dar îți scriu ție, n-ai venit încă, sau ai venit și ai plecat, suntem mai mulți, nu-i aud, doar râd, șefa zice ceva, o aprob, așa se cade, nu? cineva se supără că nu-i dau dreptate în pesimismul lui, nu înțelege că nu mă interesează clipele astea, că nu le simt, că am venit doar din datorie, că aș fi vrut să stau acasă, mă doare ființa toată, mă doare, sunt amețită, aș vrea să dorm, să uit, să retrăiesc, să răsfoiesc, apoi vii, te așezi lângă mine, te foiești, va trebui să închid, nu mai pot scrie, de ce te așezi lângă mine? E parte din joc? Nici tu nu te mai joci, doar te-ai obișnuit așa? Tu, bărbat încurcându-mi simțurile, înmuindu-mi genunchii, amețindu-mi gândurile, năucindu-mi visele. De-ai ști cât de încet ai curs prin mine, încet și curat, ce simplu  mi se părea totul când veneai lângă mine, deși știu, acum că nimic nu este simplu. Nu închid încă, vorbești cu cei din jur, ți-am arătat niște rapoarte, acum asculți ceva, râzi, te privesc cu coada ochiului, am două banane în geantă, știam de când le-am luat că o să mă întorc cu ele, ce mai contează? aș vrea să mă aplec lângă urechea ta, să te întreb dacă ți-amintești de mine, dacă ți-amintești că săptămâna trecută m-ai strâns în brațe, tare, tare, mi s-a oprit respirația, dacă ți-amintești că odată m-ai sărutat, și nu știu acum, dacă eu m-am lepădat de mine, sau tu te-ai lepădat de mine la cântatul cocoșilor. A intrat lumină în mine, printr-un colț de geam neacoperit. Apoi, m-am topit din tine, nu ai mai fost atent la pașii mei. E târziu!

Aș vrea să-ți spun, ca pe un alt adevăr că nu mă simt bine, că pământul întreg se învârte, că este ceva în mine care mă usucă, poate așa trebuie să fie? dar drumurile noastre se duc unul spre sud, altul spre nord, nu mai contează cum sunt eu, nu mai contează cum ești tu, voi zbura până când voi ajunge deasupra mării, vreau să simt mirosul valurilor, aș vrea să-ți spun că viața, oricum este, merită trăită, nu irosită. Eu am trăit-o, am trăit-o cu adevărat, și acum îți spun, nu-mi pare rău. Voi da timpul înapoi, uite, voi crede că este anul acela când te-am văzut, ți-am prins zâmbetul spre mine, ți-am fixat privirea pe fața mea, este octombrie, anul acela demult, eu alt drum am să aleg, zâmbesc, atât de firesc a fost să aleg acel drum spre tine, dar acum voi alege altul, am să merg paralel cu tine, poate am să mai vin să-ți dau câte o banană, îți sunt colegă, nu? nu mai înțelege greșit, te rog, pașii mei, voi închide ochii când vei zâmbi. Este iarnă, este frig, ninge, este anul acela demult, dragul meu, să nu crezi că-mi ești dator cu ceva, nu, nici măcar cu acea oră. Fiecare oră este a ta, nu ți-am cerut nimic, niciodată, da, poate ți-am cerut acea oră, dar este a ta, păstreaz-o. am știut, cumva, că n-o voi avea niciodată, tăcerea ta a fost demult un răspuns pe care nu l-am înțeles. Sau l-am înțeles prea târziu, când atât de multe erau deja trăite. Iartă-mă pentru tot, tu însuși ești tăcerea. Toate trec, toate se cern și se vor așterne cândva, ca nisipul adus de vânt pe o plajă goală. Va rămâne o sticlă ce plutește pe mări, cu un mesaj care nu va ajunge niciodată la nimeni.

Spune-ți părerea

comments

Un comentariu

Dă-i un răspuns lui CRISTINA Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *