După ce trecea Revelionul, în copilăria mea, venea Sf. Vasile. Uneori, era o sărbătoare mai mare decât trecerea în alt an. Sf. Vasile nu venea cu artificii, cu vin spumos păstrat în sticle, în pământ de mamaia de la Gorj, cu portocale, ci venea cu liniște, cu povești, cu sfaturi. Din octombrie, mamaie de la oraș cumpăra un curcan, îl ținea în spate, în curte, îl îndopa cu boabe și în dimineața de Sf. Vasile, punea un vecin să-l taie. Nu exista Sf. Vasile fără ciorbă de potroace și friptură de curcan. Nu exista nici fără cozonacul celebru al mamaiei. Era singurul moment din an în care tataie de la oraș bea. Și printre puținele ocazii din an în care și tata bea. Tataie nu accepta lipsa de la ziua lui. Crescusem, eram la București, dar asta nu era o scuză, trebuia să vin, chiar târâș, dar să vin, indiferent unde făceam Revelionul. Bine, nu veneam niciodată obligată, veneam cu drag la marea sărbătoare a anului. Petrecerea începea la prânz, întotdeauna la 12,00. Chiar și când am crescut, chiar și după ce mă măritasem, ritualul era același. La 12, 00 tataie ne dădea la grindă. Nu conta ce moși aveam la botez, eu, personal nu le știu nici numele moșilor mei, tataie era întotdeauna cel care ne dădea la grindă. Era semnul șefului de clan. Toți îi recunoșteam asta. Avea tataie cinci nepoți, ne lua pe rând de la cel mai mare la cel mai mic. La bani, nu făcea diferențe, la toți punea la fel. Sume mari, tataie ușor amețit de vin devenea generos. Erau banii cu care părinții noștri plăteau datoriile de peste an. Știam întotdeauna asta, acceptam, cunoscând problemele unei case mari, la care ba cădea acoperișul, ba cădea gardul, ba ploua într-un colț al casei, ba se desprindea ceva la balcon. Mereu apărea ceva și părinții mei, de când îi știu, plăteau CAR-uri, împrumuturi, iar banii de grindă acopereau multe din nevoile anului care abia trecuse. După grindă, mamaie ne spunea la fiecare, făcându-ne o cruce: ”Fir-ai închinat să fii!”. Era forma ei supremă de supărare, sau modul ei de a ne mângâia. Depindea de tonul folosit. Atunci, la Sf. Vasile era binecuvântarea ei, ca soață a șefului de clan.
Urma masa, cu bunătăți, toate făcute de mamaie din timp. Spre seară, pe pick-up-ul vechi al lui tataie, puneam un disc, același disc cu Tudor Gheorghe. Tataie, bine amețit, plângea. Plângea și tata mereu. De fericire, de masă bogată, de copii cuminți, de sănătate. Dar de fiecare dată, inima mea se chircea văzând bărbații mei dragi plângând, pentru că în plânsul lor, era și greul din munca lor, greul din anul ce trecuse și greul din anul ca va să vină. Muncea tataie mult, anii i-au fost cu noroc, a strâns, punga o ținea închisă bine, doar câte o femeiușcă mai zburdalnică îl făcea să deschidă punga larg, dar a strâns an de an, în mintea lui fiind adâncă ideea că nu poți trece prin viață fără să lași nimic la copii. Și cu lăsatul era o poveste, noi aveam nevoie atunci, dar el era mai bătrân și știa din viață că mai târziu vom avea nevoi mai mari. Și strângea pentru nevoile mari ce vor urma. Ironia vieții, din strânsura lui, prea multe nu s-au ales, a venit liberalizarea și miile de lei, strânse cu greu, sume uriașe când le rosteai atunci, n-au mai avut valoare. Poate și de asta plângea tataie, știind că viața este crudă, că strânsul, uneori nu are roade.
Anii au trecut și tataie, plângea din ce în ce mai adus, mai ridat, mai gârbovit. Mamaie gospodărea de Sf. Vasile din ce în ce mai greu, curcanul s-a transformat în cocoș, nu mai avea putere să țină ditai pasărea, apoi cocoșul îl cumpăra de la magazin, când n-a mai avut putere să crească nici cocoșul. Simțeam transformările cu durere, și povețele lor din seara de Sf. Vasile deveneau din ce în ce mai melancolice, exemplele date de prin vecini și cunoștințe, erau din ce în ce mai triste, amintirile din viața lor din ce în ce mai stinse.
Apoi, n-a mai urmat nimic.