E aprilie… E cald, am renunțat la haina grosă, iar băncuța mea e din nou invadată de gâze care se trezesc năuce la viață. Îmi savurez cafeaua și cele două țigări, încercând să prelungesc momentele acestea plăcute de început de zi. Teiul meu, deja a devenit al meu deși îl împart cu mii de gâze, dar nu-l împart cu nimeni altcineva, este încă golaș, mă ascund pe un colț din banca mea, deja a mea, ca nici un ochi străin să nu ajungă la mine, printre crengile goale așteptând primăvara…
Adulmec în neștire mirosul de iarbă fragedă, acum ițită din pământul tare, abia dezghețat. Mă cuprinde o stare de euforie, luni de zile de verde în fața mea, arunc țigara fumată pe jumătate, aș vrea să dansez, să cânt, să știe lumea că vine primăvara. A venit deja…
Cu un zâmbet larg, deschid ușa institutului, la intrare sunt câteva persoane, se întorc după mine, îi simt, îi nedumerește zâmbetul meu larg, viața ce se simte în mine, primăvara care încolțește pe buzele mele, în inima mea. Închid ușa grea și mă îndrept pe coridor, către laborator. ”Sunteți îndrăgostită?”, aud în urma mea. Mă întorc, profesorul cu cicatrice pe frunte mă salută aproape râzând. ”Da!” îi răspund, aproape fericită că văd figura cunoscută și continui: ”..de primăvară…”. fac o reverență, ca la final de dans, nu știu ce m-a apucat și intru în laborator. Șefa îmi răspunde veselă la salut, semn că primăvara este peste tot. Doar Madam stă bosumflată la masa ei, și la salutul meu răspunde îmbufnată.
M-am acomodat aici, îmi place, chiar mi-s dragi unii colegi, uneori mai ieșim la o cafea, vinerea după program, pot spune că Daniela și Adela îmi sunt prietene, nu le-am povestit amănunte din familia mea, mă consideră o ființă plină de viață, sunt plină de viață și când nu sunt, am învățat să pun masca fericirii, știu să mimez perfect împlinirea și cortina nu a încercat nimeni să o ridice să vadă dincolo de ea. Mi-e dragă și Madam, sub pânza rece, chiar respingătoare pe care și-o așterne peste față, peste inimă, cred că se zbate un suflet chinuit, ceva mai sensibil, rănit, dezamăgit de oameni pe care i-a iubit.
………….
E sâmbătă! Mă simt liberă, cafeaua de sâmbătă dimineața este tăinuită mult cu copiii, astăzi a ieșit și Andrei din bârlogul lui, cu privire ușor plecată se așează la masă, în curtea ce așteaptă soarele. Discutăm, facem un program pentru mâine, ochii lui Andrei încep să lucească, este vesel, este inclus în ceea ce vom face la sfârșit de săptămână. Dar veselia lui, îmi strânge inima, mi-e teamă! Doamne, când o să dispară teama?
La prânz, ies să mă plimb, mă urc la întâmplare în primul autobuz ieşit în cale, nu ştiu unde duce, nu ştiu unde mă îndrept, probabil, la un moment dat o să mă întorc în locul unde am urcat. Atunci voi coborî… sau, eu ştiu? Trebuie să-mi limpezesc gândurile, trebuie să vorbesc cu mine, să aflu eu, de la mine, ce vreau. Lipesc capul de geam şi mă gândesc la toate capetele lipite de-a lungul timpului de geamul acela. Câte dureri cunoaşte locul ăsta, câte gânduri goale, despărţiri, apropieri, lacrimi, dezamăgiri… Sunt ca un lup flămând, aş vrea să ştiu toate poveştile spuse pe scaunul acesta, trăite aici… și știu că sunt povești mai dureroase decât povestea mea, dar asta nu-mi eliberează inima din clește.
Abia acum afară apare soarele. Câteva raze rătăcite, dar lumina ce o împrăștie este suficientă ca să tresară viața din mine. Da, voi ierta, da, voi uita…. Renasc sub căldura pe care o simt deja, o presimt deja, sunt într-un monstru de fier, care aleargă când prinde cale liberă, ocoleşte, se opreşte, fornăie nervos şi porneşte iar, şi gândurile mele aleargă libere, sunt liberă şi eu. Obosită după săptămâni de stat în picioare, am lucrat chiar și la un articol, dar liberă măcar pentru câteva zile, alături de mine simt că s-a ridicat cineva şi s-a aşezat altcineva, simt, dar nu văd… Îmi place letargia asta în care zac acum, fixez un punct pe care numai eu îl văd, numai eu îl ştiu. Autobuzul fornăie şi opreşte iar, apoi, mai adunându-şi încă odată forţele, porneşte. Este vechi, bătrân, am impresia că își forțează ultimile puteri. Locul de lângă mine, eliberat între timp, se ocupă din nou, cred că este timpul să cobor şi eu. Până acasă mai am câteva minute, mă simt atât de bine, atât de liberă… Ce simplu este să zbori, ce simplu este să pluteşti, ce simplu este să te laşi purtat pe braţe de viaţă…
În fața mea, o bătrână cu un copil de mână, bunica îi povestește ceva, el ascultă cu urechile ciulite, dar ochii i se întorc zburdalnici peste tot. Nu îi scapă nimic, și după colț, apare un câine mare, zdrențuros, cautând o rază de soare, copilul scapă din mâna bunicii, dar reușește să-l prindă și îi spune dojenindu-l: ”nu, mamaie, stai cuminte, că este un câine dușman!”. Copilul ascultă și când trece pe lângă el, scapă iar din mână și trage câinelui un pumn în spate: ”De ce eci mă, duman mie?”. Câinele mârâie, dar bunica face un pas în față, ofensiv, apărându-și nepotul și zdrențurosul, după ce își calculează șansele, pleacă cu coada între picioare.
Mai încolo, pe o bancă, o fată şi un băiat se sărută, parcă ar fi ultima zi, ultimul val, pentru ei, nimeni nu mai este în jur, se opresc, se privesc încremeniţi, atunci se descoperă, buzele se unesc iar… e prima dragoste, este cu siguranţă primul sărut, primul fior…
Amândoi cred că vor scrie împreună o poveste fără sfârşit…
… cineva mă atinge pe umăr şi mă întreabă cât e ceasul. Îi răspund şi merg mai departe, trecător anonim prin viaţă, călător fără nume şi chip între alţi anonimi….