Am ieșit cu prieteni vechi, seară de sâmbătă, răcoroasă, dar cu semn de primăvară. Sentimentul de renaștere mă scoate din casă, razele soarelui au pătruns dincolo de ușa bârlogului și eu, urs polar, ies din zăpadă să simt depărtările, mările, valurile. În frigul ce se lasă peste noapte, eu presimt doar căldura ce va veni. E o neliniște, atât! Și ies și răzbat cu mâinile goale, cu sufletul plin, prin apele lăsate de ploi, prin vânt, prin rece privind în față, la ce va fi să vină, la soare, la verde! Adulmec, caut, găsesc! Încă nu afară, în mine!

Intru și ochii îmi fug masochist spre o masă din colț, unde Tu,Dor stă detașat cu frumoasa de la contabilitate. Îmi piere sângele din inimă, îmi seacă venele, mai trăiesc încă?

Dau să fug ca întotdeauna, dar o prietenă m-a observat. Mă așez să nu mă vadă nimeni din jur. Nu ştiu să reacţionez la lucruri pe care nu le înţeleg, pe care nu vreau să le văd, dar îmi sar în ochi. Mă închid în mine şi nu mai ştiu să comunic. Mă scufund şi nu ştiu să ajung la suprafaţă, mă sufoc, aerul dispare de peste tot. Rămâne golul, doar golul în care-mi pierd privirea. În fața mea este o oglindă, nici în ea nu pot să mă privesc, senzația aceea de câine urmărit, hăituit din toate colțurile, doar o lăbuță dacă își arată. Tac, tac la nesfârșit, nu, nu mă doare, doar o jelanie îmi vine să înalț. Privirea ”mea”, acum nu e a mea. Este fixată în ochi albaștri, pe plete blonde, pe picioare lungi și un zâmbet sarcastic îmi trece peste buze, dacă se ridică în picioare, cu tocurile ei, e mai înaltă ca el. Privirea ”mea”, acum este a ei. Auzisem, dar nu voiam să cred. Lumea vorbește, da! mi-am zis, dar lumea și scornește. Mă sufoc, totul în jur mi se pare fad, sărac, mizer, fum, chiștoace aruncate pe jos, un copil murdar și jerpelit la un aparat. Există copilul acesta ce se joacă, sau doar eu îl văd, se întoarce, mă privește ironic, râde, dispare. Nu există niciun aparat de joc, nu sunt chiștoace pe jos, halucinez, n-am aer.

Eu ce am însemnat?

Mă ridic, nimeni nu mă vede, ies ușor, alerg, nu, nu mă doare, totul este paralizat. Stai suflete, reazămă-te de mine, nu, nu sta jos, ai să rămâi acolo, trebuie să continui să mergi, doar sprijină-te, ține-te bine de mine, dar mergi, nu trebuie să te oprești, vei ceda, vei cădea. De-aș avea un țăruș pe lângă inimă să-nfig, să aibă pe ce pune mână, amețeala să-și oprească. Stai, suflete, nu alerga, ai să înnebunești rotindu-te, doar mergi ușor. Nu, nu pot, alerg și în alergare, o țigară aprind, vreau să mă pierd în fum. Ce am fost eu? Ce am însemnat? Mă pierd în fum și în gândul ucigător că am fost doar jucărie. Apun ca soarele, apun pitită printre crengi, apun după dealuri încă dezgolite, apun în mine. Îl scriu pe garduri, cu degetul gol, apoi îl șterg vrând să-l șterg de peste tot, așchii ascuțite pătrund până la os, așchii pătrund până în inimă. Taci, inimă! Nu mai boci! Stai dreaptă, nu te frânge! Nici nu am apucat să-i spun pe nume. Și doare! Furie urcă în mine, l-aș zgâria pe față, dac-ar fi aici, în otravă m-aș schimba, i-aș curge prin vasele de sânge.  Urlă câinii în jur, urlă ca la lună plină vârcolacii, urlă câinii sau eu urlu? După ce m-am născut, ce mi-a rămas de făcut? Să-mi fie dor, să caut, să mă doară, să iubesc! Și urlu, doar să iubesc! Și urlu, doar am iubit! De-acum, nimic nu mai am de făcut! Cu ce-am greșit? Simt tropot de cai ce vin din urmă, mă învăluie, aprind o altă țigară, caii se apropie, se îndreaptă spre mare, sunt cai sălbatici ce trec peste mine, nu mă văd, mă prind sub copite, îmi strivesc trupul, este bine așa, mă târăsc în goana lor spre valuri, îmi strivesc și inima, e mai bine așa, nu mai simt, e ceață! Sau e fum? Mi-a fost binecuvântare, acum mi-e blestem. Și cad!

Spune-ți părerea

comments