Am fost fericită, nu mai știu și îmi este greu acum să număr anii, cred că 15-16 ani. Nu mi-a trebuit nimic în plus față de ceea ce am avut. În fiecare dimineață, mă trezeam și în felul meu de atunci, îi mulțumeam lui Dumnezeu, pentru fiecare zi nouă, pentru fiecare clipă trăită lângă familia mea. Eram culoare. Eram vis. Eram fiică a soarelui și a luminii. Aveam vara-n păr, soarele-n ochi, eram o întâmplare plină de viață. Mă simțeam nemuritoare. Lumea din jur știa fericirea mea. O strigam, o cântam, o râdeam. Timpul a trecut și a trecut brusc fericirea.

Dragostea ne face orbi, surzi, nu vedem decât ceea ce vrem noi să vedem, nu auzim decât ceea ce ne place.

Trăim în secolul vitezei, secolul tentațiilor, al ispitelor, al păcatului, al libertăților. Să fii fericit, să iubești, să păstrezi o dragoste în viteza cu care se schimbă totul în jur, cred că înseamnă să înveți să faci compromisuri. Nu învățasem până atunci să le fac. Nici nu am crezut că va fi vreodată necesar cu Andrei. Am învățat la final, dar era prea târziu pentru un orgoliu rănit. Pentru două orgolii rănite.

Nu ne-am certat niciodată, nu ne-am strigat lucruri urâte, nu ne-am aruncat cuvinte grele, n-am spart, n-am aruncat unul în altul cu pahare, farfurii, nu ne-am jignit. Da, într-un final, ne-am certat! Fără injurii, fără cuvinte, doar cu priviri încărcate. Şi mă lupt și acum să pot să uit vreodată această ceartă.

Învățasem să nu mă mai întorc în timp, învățasem să nu mai aștept nimic de la nimeni, decât de la cei din familia mea, mă instalasem ca într-un fotoliu pufos, într-o stare dulce amăruie, mă ocrotea, mă răsfăța, la un moment dat s-a îndepărtat, n-aș putea să îmi amintesc exact când, și nevăzându-i distanțarea, neputând să mai măsor distanța până la el, s-a izolat, dar eu am continuat să stau frumos în scaunul meu confortabil, mi-am spus că așa se schimbă cineva, că poate, așa știe el să mă iubească. Nu am cerut explicații, se mai întâmplase, vremelnic, și se întorcea liniștit, de fiecare dată la starea de dinainte, îi făceam cafeaua ca întotdeauna, mă așezam cuminte în balcon, îl așteptam la o țigară, dar trăgea de timp, fuma abia după ce eu terminam cafeaua, spălam, călcam, mă duceam la liceul unde predam, uneori simțeam o panică cum urcă în mine, dar alegeam calea cea mai simplă, să-mi spun că mi se pare, mă cufundam de bună voie, mă ascundeam cu bună știință mai adânc în fotoliul meu confortabil. Alteori simțeam privirea lui goală și un gust amar, uscat se întindea în mine peste tot. Eu cântam și lumea se prăbușea în jurul meu…

Și da, lumea toată este nebună și da, dintre toți, eu sunt cea normală. Luni de zile nu a știut nimeni nimic, am mințit perfect, am păcălit, m-am mințit, și la un moment dat, s-a terminat și cu minciuna. Abia atunci am aflat cât este de simplu, cât este de banal adevărul.

Când a plecat Andrei, am făcut un pas înapoi, am lăsat timpul să treacă, o zi, două, trei, am lăsat viața, agitația, nebunia să treacă peste mine. Nu a fost simplu deloc. A fost mult mai complicat decât aș fi crezut vreodată, dar a fost un exercițiu pe care l-am învățat, apoi l-am repetat la nesfârșit, acum totul este limpede, mă uit în urmă, revăd povestea, căci acum este clară.

A urmat golul, din nou, nimeni nu mă mai ținea de mână, și apoi o singură periuță de dinți, un tacâm, în patul uriaș, o singură pernă. Prea mare liniștea, timpul prea dilatat, nici nu știam ce pot face cu atâta timp.

Sunt anumite stări, anumite sentimente pe care nu le pot descrie, nici nu vreau acum să mă întorc în timp să retrăiesc ce a fost atunci. Sunt momente de singurătate, de minciună și de durere. Și clipele în care scriu despre ce a fost atunci sunt clipe de durere. Toate clipele acelea, toate chinurile și lacrimile mele au pus capăt unei părți din ceea ce am fost până atunci…

Fusesem sinceră, naivă, am considerat iubirea veșnică. Am spus: da, te iubesc! Am spus: Da! în fața lui Dumnezeu, și nu m-am gândit vreodată la sfârșituri seci, urâte, rapide.

Tot ce a urmat, a fost o provocare. Speriată de singurătate, speriată că trebuie să duc în spate singură, ceea ce până atunci am dus doi, speriată de gândul că n-aş fi în stare să fac ce simt şi ce vreau, dar mai mult decât orice, speriată să nu cedez în fața fricii.

Mi-am luat concediu medical de la liceul unde predam. Unchiul meu din București m-a ajutat să găsesc câteva ore la o facultate privată. Am plecat vrând să arăt tuturor că mă descurc. După tot ceea ce am trăit în București, am învățat că înainte de toate trebuie să mă înțeleg pe mine și să mă iert. Eram propriul meu stăpân, alergam prin viață pe o șaretă și biciul îl țineam eu, frâiele erau la mine în mână. Pentru prima oară în viața mea, nimeni nu mai îmi ghida viața, nimeni nu mai îmi spunea când trebuie să fiu fericită, nu mai trebuia să mă prefac că sunt odihnită atunci când voiam să dorm, mă scufundam singură, mă ridicam singură. A fost greu, a fost o responsabilitate mare, dar mă ascundem și aveam voie să plâng, să urlu, să mușc din perna rece, atunci când lucrurile nu mergeau bine. Dar nimic nu mergea bine și plângeam, și aș fi vrut să plâng pe umărul cuiva.

Nu ne dăm seama de la început cum se desfășoară poveștile din viața noastră, diversele seriale când simți fericirea în cerul gurii, uneori este palpabilă, o atingi, este vie, secvențele în care cineva pleacă din viața ta, moare sau te părăsește, pierzi pe cineva, episoadele în care lucrurile stau să se schimbe. Și povestea mea este despre schimbare, o schimbare pe care nu am prevăzut-o, nu am dorit-o, o schimbare care a venit să înnebunească, să bulverseze cursul vieții ce mi-l imaginam deja scris, și poate că este scris, dar nu așa cum am visat.

Probabil nu mai sunt eu, nu mi se mai curbează buzele în zâmbet la fel.

Spune-ți părerea

comments